(Duminica vindecării slăbănogului din Capernaum)
Dacă în prima duminică din Post am contemplat chemarea apostolilor, aducându-ne aminte și de momentul în care am fost chemați fiecare dintre noi, în felul nostru, în evanghelia de astăzi vedem că vocația noastră, chemarea noastră e legată în mod intim de cea a celor din jurul nostru. Nu ne putem mântui singuri, ci doar împreună cu semenii noștri. Din acest motiv, primele patru duminici din Triod insistau asupra necesității iubirii aproapelui, a iertării și îndurării pe care trebuie să le manifestăm față de frații noștri.
Astăzi vedem un bolnav care e vindecat și iertat nu datorită credinței personale, ci pentru credința prietenilor lui. Evanghelia o spune în mod explicit: “văzând Isus credința lor…” Avem întotdeauna nevoie de cineva care să se roage pentru noi, să mijlocească pentru noi, să ceară împreună cu noi, fie că e cineva din familie sau din cercul prietenilor. La rândul nostru, suntem datori să ne manifestăm iubirea și atenția pentru semenii noștri prin rugăciune. De multe ori este singurul mijloc concret de a fi aproape de cineva, atunci când cuvintele sunt neputincioase, iar gesturile nu-și găsesc calea.
Există o istorioară ce descrie pe înțelesul tuturor necesitatea acestei împreună-mântuiri. Se spune că o femeie ce nu făcuse prea mult bine în viața ei moare și se prezintă în fața Dreptului Judecător. Când este chiar pe punctul de a fi condamnată la o eternitate de suferință, îngerul ei păzitor își aduce aminte că odată, a dăruit o ceapa verde unei femei nevoiașe. Dumnezeu decide să acorde o ultimă șansă: femeia să se agațe de cozile cepei și să fie trasă înspre Rai. În momentul în care începe să se înalțe, o mulțime de suflete se agață de ea și încep să urce și ele înspre locul de veșnică fericire. Femeia observă și începe să dea din picioare nemulțumită, convinsă că era un privilegiu destinat exclusiv ei. Încercând să scape însă de cei care se agățau de ea, se agită prea mult iar cozile de ceapă se rup, făcând să piară și ultima șansă de mântuire. Cine știe dacă îndurarea și iubirea lui Dumnezeu nu ar fi făcut un miracol, transformând cozile de ceapă într-o adevărată frânghie de mântuire, dacă femeia cu pricina ar fi manifestat mai multă compasiune și mai puțin egoism…
Atenție așadar, atunci când alergăm înspre mântuirea noastră: frații și surorile noastre se pot revela adevărate trambuline înspre Rai!
PS Claudiu
Episcopul Curiei
Ev Mc 2, 1-12
Intrând Isus în Capernaum, după câteva zile s-a auzit că este în casă. Şi îndată s-au adunat mulţi, încât nu mai era loc, nici înaintea uşii, şi le grăia lor cuvântul. Şi au venit la El, aducând un slăbănog, pe care-l purtau patru inşi. Şi neputând ei, din pricina mulţimii, să se apropie de El, au desfăcut acoperişul casei unde era Isus şi, prin spărtură, au lăsat în jos patul în care zăcea slăbănogul. Şi văzând Isus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: fiule, iertate îţi sunt păcatele tale! Şi erau acolo unii dintre cărturari, care şedeau şi cugetau în inimile lor: pentru ce vorbeşte Acesta astfel? El huleşte. Cine poate să ierte păcatele, fără numai unul Dumnezeu? Şi îndată cunoscând Isus, cu spiritul Lui, că aşa cugetau ei în sine, le-a zis lor: De ce cugetaţi acestea în inimile voastre? Ce este mai uşor a zice slăbănogului: iertate îţi sunt păcatele, sau a zice: scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă? Dar, ca să ştiţi că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, a zis slăbănogului: zic ţie: scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta. Şi s-a sculat îndată şi, luându-şi patul, a ieşit înaintea tuturor, încât erau toţi uimiţi şi dădeau mărire lui Dumnezeu, zicând: Asemenea lucruri n-am văzut niciodată.
