de Rossana Ruggiero
În faţa oricărei persoane, bărbat sau femei, bolnav curabil sau incurabil, nu este posibil să fim ipocriţi. Aceasta este chema de lectură a mesajului Papei Francisc pentru Ziua Mondială a Bolnavului. Un text inspirat din pasajul evanghelic al lui Matei în care Isus critică ipocrizia celor care, în raporturile umane, spun, dar nu fac (cf. Mt 23,1-12).
Ipocrizia în relaţii ameninţă sinceritatea şi transparenţa legăturilor dintre bolnav şi fiecare interlocutor al său fie el rudă, medic, asistent sanitar sau voluntar. Ipocrizia are păcatul impregnat mai înainte în gesturi decât în cuvânt: instituie un raport care nu va fi niciodată la fel; nu va permite implicarea în istoria şi în necesităţile celuilalt; va induce la distanţarea de o diversitate care ar putea genera o coparticipare excesivă.
Ne vine să reflectăm asupra temei "distanţei". Antropologul Edward T. Hall a introdus-o în 1963 cu termenul "proxemică", derivat de la englezul prox(imity) "proximitate". Atunci când raportul este bazat pe "vorbe" fără "fapte" concrete, ar putea să se configureze cu o proxemică socială sau publică tipică a relaţiilor în care există cu siguranţă vorbe fără nevoie de explicaţii, de implicare, de sentiment, de contact. Acest lucru nu este plauzibil în raportul de îngrijire şi asistenţă în care cei nevoiaşi şi cei care asistă sunt chemaţi să micşoreze distanţa şi să fie autentici.
Boala este o dimensiune naturală a vieţii, învaţă descifrarea necesităţilor reale ale persoanei suferinde şi sentimentul de inutilitate şi neputinţă al celor care asistă; e adevărat, face vulnerabil pe om, însă îl conduce spre întrebări de sens care dau substanţă şi semnificaţie în prezentul bolii, în eventualul timp al morţii sau în viitorul vieţii care continuă. Cere adevăr, nu ipocrizie.
Aşa cum aminteşte Papa Francisc în mesajul său, "aşadar, este vorba de a stabili un pact întemeiat pe încredere şi respect reciproc, pe sinceritate, pe disponibilitate, aşa încât să se depăşească orice barieră defensivă", orice proxemică ipocrită şi nejustificată, "punând în centru demnitatea bolnavului, în care este carnea vie a lui Cristos, tutelarea profesionalităţii lucrătorilor sanitari şi raportul bun cu familiile pacienţilor".
În acest moment istoric marcat de pandemie, în care boala a eliminat în mod paradoxal distanţa în relaţii, fiecare persoană a luptat împotriva suferinţei individuale prin medicament şi împotriva suferinţei colective căutând s-o reducă alăturându-se de celălalt, mărind astfel acea solidaritate bazată pe încrederea reciprocă.
Opoziţia faţă de boală a devenit în mod verosimil un drept cu tentă de normă constituţională prin valoarea pe care o încorporează, al cărui conţinut ar putea să fie exprimat astfel: "Fiecare are dreptul să se opună bolii deoarece ca orice rău care îl chinuieşte pe om ea este contrară valorii inviolabile a vieţii". Un principiu valabil fie pentru bolnavii care luptă pentru a păzi viaţa şi fie pentru cei care ajută suferinţa şi se bat pentru a salva cât mai multe vieţi. Este un drept care nu se riscă să fie încălcat, cel puţin până când acest timp atenuat va continua să fie un teren impracticabil în care relaţiile nu pot să fie ipocrite nici măcar să se vrea asta. Însă este un drept care va putea întâlni din nou limita relaţiilor slabe, a vocaţiilor care şovăie, a unei proxemici sociale sau publice, a acelor vorbe fără fapte concrete, când această perioadă de piedici se va termina şi va începe un nouă semănat.
Ca apa de la piscinele săpate în Grota de la Lourdes, aşa de îngheţată încât usucă pielea, opoziţia faţă de boală va trebui să devină terapia care alimentează relaţiile viitoare împotriva oricărei fragilităţi umane atribuind slujirii aduse faţă de cei care suferă, încredere şi autenticitate. De aici invitaţia urgentă şi necesară de a investi resurse în îngrijirea şi în asistenţa persoanelor bolnave care trebuie să devină o prioritate legată de principiul că sănătatea şi viaţa sunt un bun comun primar şi trebuie să fie apărate, să furnizeze motivaţiile care lipsesc pentru că fiecare gest autentic care va fi dăruit nu numai că va vindeca, ci se va întoarce la om ca recompensă.
(După L'Osservatore Romano, 11 februarie 2021)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
