Oameni pe care-i cunoaştem, pe care nu-i cunoaştem, rând pe rând se duc toţi, iar la un moment dat ne ducem chiar şi noi. Pe unii îi mai pomenim din când în când, pe alţii... chiar şi copiii lor i-au uitat... şi au fost şi ei, ca noi, ca voi, ca cei care vor veni. Ce au lăsat toţi aceştia în urma lor? Unii erau bogaţi şi aveau multe obiecte în preajma lor... avere mare, bucuria moştenitorilor. Alţii erau săraci şi au lăsat un pic mai mult decât nimic... avere mică, tristeţea urmaşilor. Deci, fiecare a lăsat ceva neputând să ducă cu el decât un rând de haine, şi acelea nu le-a dus departe....
Dincolo de lucrurile pe care orice om le lasă moştenire urmaşilor săi când părăseşte această „vale a plângerii” mai există ceva? Moştenim oare şi ceva în plus? Principii, valori, obiceiuri demne care ne fac să fim altfel în modul de a ne construi viaţa?
Noi, românii, suntem creştini în mare parte (unii încearcă să ne facă creştini înainte ca noi să fii existat ca popor!), deci aproape toţi credem în Cel care a venit să ne salveze din ghearele prinţului lumii acesteia şi să ne facă părtaşi la viaţa veşnică. Teoretic aşa ar trebui să fie, altfel am fi un popor de mincinoşi care au furat un nume doar ca să fie identificaţi cu cineva, fără însă să aibă cu adevărat vre-o legătură cu Acel Cineva. Totuşi, creştini fiind ar fi normal să moştenim şi să lăsăm moştenire şi altceva nu doar obiecte. Noi credem nu în ceva (obiect), ci în Cineva (persoană). Cineva care ne-a creat din iubire şi pentru a ne dărui iubire.
În Evanghelia după Ioan citim: „Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii” (Io. 13,34-35). Această iubire de care vorbeşte Mântuitorul am moştenit-o noi din familie în familie? Sunt familiile din care e alcătuit poporul nostru acele „Biserici domestice” în care învăţăm fiecare să ne ajutăm, să ne acceptăm, să creştem frumos, armonios cu privirea spre Tatăl Ceresc?
Sfinţii care şi-au dat viaţa de-a lungul celor două mii de ani pentru credinţa lor în Isus Cristos ne mai zic ceva? Sunt ei exemple pentru noi? Ei au preferat să moară în Domnul, decât să facă pactul cu prinţul lumii ăsteia. Noi, azi, apreciem pe cei care fac compromisuri pentru un „blid de linte” sau preferăm pe sfinţii care nu au vrut să aducă ofrande idolilor, dându-şi viaţa? În mod clar fiecare dintre noi îşi doreşte un trai decent, dar luăm în calcul ceea ce putem pierde pentru un trai mai bun? „Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde?” (Mt. 16,26)
Demnitatea, bunul simţ, sinceritatea şi altele care îl fac pe om să fie OM, moştenit-am noi? Dorul după Casa Tatălui Ceresc l-am moştenit? Ce frumos sună: România „Grădina Maicii Domnului”. Dar, ce se află în această grădină să fie oare pe placul Maicii Domnului? România e o ţară plină de „flori parfumate şi de râuri cu apă dulce” sau e plină de „buruieni urât mirositoare”? Bună înţelegere, bucurie, speranţă, pace sunt oare prezente în trăirile poporului nostru?..Ce frumos ar fi să fie ceea ce visăm că ar fi...
Cuvintele „sunteţi în lume, dar nu sunteţi ai lumii” spuse de Mântuitorul nu lasă loc de „e bine şi aşa”, „ ce să-i faci? N-ai ce-i face”, „lasă că facem să fie bine pentru toţi”, „îl punem pe X că e de-al nostru”, „acum suntem noi la putere, le arătăm noi!”. Prin atitudinea noastră arătăm ai cui suntem, cărui stăpân îi slujim, deoarece „nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipsi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să-i slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona”(Mt. 6,24).
Anul trecut, Papa Francisc, aflându-se la Assisi spunea celor care vor să fie creştini cu adevărat: „Trebuie să se despoaie de un pericol foarte grav care ameninţă orice persoană din Biserică, pe oricine: pericolul mondenităţii. Creştinul nu poate convieţui cu spiritul lumesc, cu modernitatea care ne conduce la vanitate, aroganţă, orgoliu, la idolatrie. Mondenitatea nu este Dumnezeu ci un idol, iar idolatria este păcatul cel mai mare!”...
Noi, până la urmă, ce moştenim? Suntem pe un drum de „despuiere” ca şi popor, ca şi familii, ca şi persoane? Avem oare capacitatea de a fi oneşti şi să ne recunoaşte unde suntem şi cum suntem? Sper ca da....
Radu Mihai Andrei
