Pe 11 februarie 2014 se împlineşte un an de la renunţarea Papei Benedict al XVI-lea la conducerea Bisericii Catolice. Gestul epocal care a scris istorie a trezit uimirea lumii întregi şi nu doar a Bisericii. Mulţi observatori au admis că nu erau pregătiţi să comenteze o decizie atât de importantă.
Un an mai târziu, Radio Vatican a cerut o reflecţie părintelui Federico Lombardi, directorul Sălii de Presă a Sf. Scaun:
Pr. Lombardi: „Erau secole de când nu se mai întâmpla ca un Pontif să renunţe, de aceea gestul Papei Benedict a fost pentru mulţi neobişnuit şi surprinzător. În realitate, cei care-l însoţeau îndeaproape au înţeles că Papa reflecta asupra acestei teme, lucru pe care l-a spus de altfel în mod explicit în conversaţiile cu Peter Seewald, cu destul timp înainte.
Retragerea reprezenta aşadar un subiect asupra căruia Benedict al XVI-lea stăruia în rugăciune, în reflecţie, pe care-l evalua, asupra căruia făcea un discernământ spiritual, după cum ne-a spus chiar el într-un raport sintetic făcut în ziua în care şi-a anunţat retragerea. Ceea ce am spus şi continui să spun este că decizia sa a reprezentat un important gest de slujire, o decizie luată în mod liber şi cu efecte asupra situaţiei şi istoriei Bisericii; un gest de slujire făcut cu mare profunditate spirituală dar şi de mare curaj dacă ne gândim la toate problemele care s-ar fi putut ivi, dat fiind că era o hotărâre neobişnuită, expusă îndoielilor şi preocupărilor legate de viitor, de modul în care ar fi fost primit de către lume.
Claritatea şi credinţa cu care Benedict al XVI-lea şi-a pregătit gestul i-au dat seninătatea şi forţa necesare pentru a pune în practică decizia şi au revelat o viziune de autentică şi totală încredere că Domnul însoţeşte continuu Biserica sa. De altfel, în evenimentele care au urmat s-a adeverit din plin acest înţeles de însoţire a Bisericii, în parcursul său, de către Duhul Sfânt”.
În ultimul an mulţi s-au întrebat cum va fi inedita coabitare a doi papi la Vatican. Astăzi se vede că numeroasele temeri – mai degrabă ale „experţilor” decât ale poporului lui Dumnezeu – erau exagerate…
Pr. Lombardi: „E adevărat, din acest punct de vedere, mi se părea absolut clar că nu trebuia să avem nici un fel de teamă. De ce? Pentru că chestiunea era faptul că papalitatea este o slujire şi nu o putere. Dacă se abordează problemele din prisma puterii, e clar că două persoane pot avea dificultăţi în a trăi una lângă cealaltă, din moment ce poate fi greu faptul de a renunţa la o putere şi de a coabita cu succesorul. Dar dacă se trăieşte în termeni exclusivi de slujire, atunci unul care şi-a făcut datoria înaintea lui Dumnezeu şi, pe deplin conştient, cedează ştafeta acestei slujiri unei alte persoane, care la rândul ei şi-a asumat această îndatorire în spirit de slujire şi în deplină libertate de conştiinţă, atunci problema nici nu se pune! Există o solidaritate spirituală profundă între Slujitorii lui Dumnezeu care caută binele poporului lui Dumnezeu în slujirea Domnului”.
Papa Benedict a spus că slujeşte în continuare Biserica prin rugăciune: aceasta este o contribuţie cu adevărat extraordinară...
Pr. Lombardi: Da, am o mică amintire personală: mai ales în prima perioadă de pontificat, ori de câte ori participam la câte o audienţă şi mă număram printre cei care-l salutau pe Papa, cum este obiceiul primeam câte un Rozariu. După cum ştiţi, există tradiţia de a le oferi celor care-l salută pe Papa fie o imagine religioasă, fie un Rozariu sau o medalie… Şi, ori de câte ori îmi dădea un Rozariu, Benedict al XVI-lea îmi spunea: „Şi preoţii trebuie să-şi amintească să se roage”. Benedict al XVI-lea a fost toată viaţa un om al rugăciunii şi dorea să aibă un timp în care să trăiască această dimensiune, acordându-i mai mult spaţiu, totalitate şi profunzime”.
Viaţa de rugăciune a Papei Benedict nu este lipsită de momente de întâlnire, chiar şi cu Papa Francisc, după cum ştim. Ce ne puteţi spune despre această dimensiune a vieţii ascunse, dar nu izolate a lui Joseph Ratzinger?
Pr. Lombardi: „Cred că e just să luăm act că trăieşte într-o formă discretă, fără o dimensiune publică. Dar acest lucru nu înseamnă că trăieşte în izolare, închis ca într-o viaţă claustrală în sensul strict al cuvântului. Îşi desfăşoară o activitatea normală pentru o persoană în vârstă, o persoană religioasă în etate. Aşadar, o viaţă de rugăciune, de reflecţie, de lectură, de scris - în sensul că răspunde la corespondenţa primită - de colocvii, întâlniri cu persoanele care-i sunt aproape, pe care le întâlneşte cu drag, cu care consideră folositor să aibă un dialog, care îi cer un sfat sau apropierea spirituală. Iată, deci, e viaţa unei persoane cu o mare bogăţie spirituală, de mare experienţă, într-un raport de discreţie faţă de ceilalţi. Nu există o latură publică la care eram obişnuiţi atunci când este vorba de Papa, când era văzut mereu pe micul ecran, în atenţia lumii întregi. Doar atât, în rest, e o viaţă normală de relaţie între persoane. Printre aceste raporturi se află şi legătura cu succesorul său, Papa Francisc, care după cum ştim are momente şi de întâlnire personală, de dialog. Unul a mers în vizită la casa celuilalt şi invers. În plus, există şi alte forme de contact cu lumea, cum ar fi telefonul sau mesajele care-i sunt trimise. Aşadar, o situaţie de raporturi cu totul obişnuite, de solidaritate. Este foarte frumos pentru noi când vedem puţinele imagini cu cei doi Papi care stau împreună şi se roagă împreună: este un semn foarte frumos şi încurajator, care exprimă continuitatea ministerului petrin în slujirea Bisericii”.
Părinte Lombardi, aţi fost alături de Benedict al XVI-lea pe durata întregului pontificat. Ce v-a oferit pe plan personal şi spiritual în urma renunţării sale de pe 11 februarie?
Pr. Lombardi: „Simt mult prezenţa Papei Benedict al XVI-lea, o simt ca pe o intensă prezenţă spirituală care ne însoţeşte şi ne înseninează…. Mă gândesc la marile figuri de înţelepţi din istoria Bisericii şi din Istoria Sacră; în special ne gândim cu toţii la bătrânul Simeon care-l întâmpină în templu pe Domnul şi care priveşte cu bucurie la destinul său etern dar şi la viitorul comunităţii care-şi continuă drumul pe acest pământ. Este de mare valoare prezenţa între noi a bătrânilor plini de înţelepciune, de credinţă, senini… sunt într-adevăr de mare ajutor tinerilor pentru a merge mai departe privind cu încredere şi speranţă la viitor”.
Sursa:ro.radiovaticana.va
