Pentru ca să înţelegem cum va fi pontificatul papei Francisc, este relevant să citim câteva pasaje din intervenţia pe care cardinalul Bergoglio a avut-o în 7 martie, la Congregaţia generală a cardinalilor. Vorbise liber, dar cardinalul de Havana, Jaime Ortega y Alamino, îi ceruse textul, primind a doua zi de la el o foaie-manuscris pe care îşi scrisese ideile expuse în aulă.
Biserica –scria cardinalul Bergoglio -
în momentul în care se crede autosuficientă, fără să-şi dea seama, crede că străluceşte într-o lumină proprie; încetează să fie „misterul lunii” şi face loc acestui rău atât de grav care este mondenitatea spirituală (după De Lubac, răul cel mai mare care poate să atace Biserica). Acel mod al oamenilor de a trăi dându-şi laudă unii altora. Pentru a simplifica, sunt două imagini ale Bisericii.
Pe de o parte o Biserica evanghelizatoare, care iese din ea însăşi; o Biserica „ Dei Verbum religiose audiens e fidenter proclamans” (care ascultă cu sfinţenie Cuvântul lui Dumnezeu şi îl proclamă cu fidelitate)
Pe de altă parte, o Biserica lumească care trăieşte în sine, de la sine şi pentru sine.
O astfel de distinctie trebuie să pună în lumină schimbările şi reformele necesare pentru salvarea sufletelor.Partea cea mai importantă se află în ultimul rând. Eventualele schimbări sau reforme, pe care mulţi purpuraţi le-au cerut în timpul discuţiilor dinaintea conclavului, vor fi făcute „ pentru mântuirea sufletelor”. Unicul scop, unicul obiectiv al Bisericii trebuie să fie acela de a transmite mesajul Evangheliei la cât mai multe persoane, acela de a salva cât mai multe suflete cu putinţă. Sunt cuvinte care ajută la înlăturarea interpretărilor trunchiate a mesajului noului Papă.
A impresionat, la Liturghia Crismei pe care a celebrat-o în Bazilica Sf. Petru, portretul pe care Francisc l-a schiţat preotului:
Domnul vorbeşte clar: ungerea sa este pentru săraci, pentru cei închişi, pentru cei bolnavi şi pentru aceia care sunt trişti şi singuri. Ungerea nu este dată pentru ca să ne parfumeze pe noi înşine şi cu atât mai puţin ca să o păstrăm într-un vas, pentru că uleiul s-ar râncezi... şi sufletul ar fi plin de amărăciune. Preotul cel bun se recunoaşte după cum este uns poporul său. Când lumea noastră este unsă cu uleiul bucuriei se vede: de exemplu, când iese de la Liturghie având chipul celui care a primit o veste bună. Lumea noastră primeşte Evanghelia predicată ca pe o ungere, atunci când se reflectă în viaţa cotidiană, când coboară ca şi uleiul de pe barba lui Aron până la marginile realităţii, când luminează în situaţiile extreme.Papa a atras atenţia asupra pericolului de
a deveni pelagieni, de a minimaliza puterea harului care se activează şi creşte în măsura în care, cu credinţă, ieşim pentru a ne dărui pe noi înşine şi pentru a dărui Evanghelia celorlalţi, pentru a da puţin din ungerea pe care o avem acelora care nu au absolut nimic. Preotul care iese foarte puţin din el însuşi, care unge puţin – nu zic „deloc” deoarece lumea noastră ne fură ungerea, har Domnului – pierde partea cea mai bună ce se găseşte în poporul nostru, aceea capabilă să-i activeze profunzimea inimii sale preoţeşti. Cine nu iese din el însuşi – a zis Papa Bergoglio
– în loc să fie mijlocitor, devine încetul cu încetul un intermediar, un gestionar. Toţi ştim care e diferenţa: intermediarul şi gestionarul „ au deja plata lor” şi cum nu îşi pun în joc propria piele şi propriul suflet, nu primesc o mulţumire izvorâtă din inimă. Aici îţi are cu siguranţă fundamentul insatisfacţia unora, ce sfârşesc prin a fi trişti şi transformaţi într-un fel de colecţionari de lucruri antice, în loc să fie păstori în mijlocul propriei turme, şi pescari de oameni.Fiecare cuvânt şi fiecare gest al noului Pontif pun în evidenţă această inimă. Inima unui păstor care merge să caute oaia cea pierdută la periferiile geografice şi existenţiale a lumii noastre. Şi găsindu-o îi zice înainte de toate că e iubită de Dumnezeu şi este iertată de El dacă se recunoaşte ca având nevoie de mila Sa.
http://www.lanuovabq.it/it/articoli-il-segretodi-bergoglio-6138.htm