În vara anului 2013 urma să aibă loc beatificarea monseniorului Vladimir Ghika. M-am gândit atunci la peripețiile procedurii de beatificare a episcopilor români uniți care purtau, din păcate, de ani buni pecetea unei imobilități care părea să nu se mai termine. Deși aparent blocat, un asemenea demers trebuia totuși intuit în speranță, ca o certitudine și nu ca vană așteptare. În luna martie am făcut o călătorie la Roma și, ajuns acolo, am stabilit între două drumuri o întâlnire cu pictorul Ivan Karas, pe care îl cunoșteam de mai mulți ani. Îi propusesem cu ceva timp în urmă un proiect pictural legat de memoria celor șapte martiri și voiam să știu dacă are vești bune.
Cunoscându-i posibilitățile și talentul, din timpul când lucram la Pio Romeno – el este autorul unui portret remarcabil al cardinalului Todea – îi comandasem deja pentru București icoana viitorului Fericit Vladimir Ghika. Îi cerusem să intre însă și în universul speranței Bisericii celor șapte episcopi, ca să schițeze ceva în semn de încurajare și încredere în finalizarea procedurii de beatificare. După o lungă discuție, în care am rememorat împreună procesiunea martirilor din bazilicile Ravennei și reprezentările votive ale domnitorilor români din frescele medievale, am conchis cu maestrul Karas că merită încercat un portret comun al celor șapte episcopi, care, la nevoie, s-ar fi putut considera cu ușurință drept icoană. I-am povestit apoi de deshumarea din 2010 a rămășițelor pământești ale episcopului Aftenie, când credincioșii din București trăiseră sentimente răscolitoare, și de primul proiect pictural legat de martiri, care se concretizase într-o inspirată compoziție grafică ce-l înfățișa pe episcopul Aftenie prezentându-i lui Hristos cununa martirajului său. I-am urat succes pictorului și, întors în țară, i-am asaltat câteva săptămâni la rând căsuța de poștă electronică cu cele mai bune fotografii, în numeroase ipostaze, ale celor șapte episcopi.
Înainte de vară, „portretul” a fost gata. Originală în descrierea personajelor, plină de culoare, cu somptuoasa decorație a foiței de aur, lucrarea de tip clasic i-a permis pictorului să-și arate însă și îndrăzneala tipică a limbajului modern. Fără să impieteze asupra conținutului interior al operei sale, proiectul pictorului Karas i-a prezentat pe cei șapte martiri dispuși ca într-o procesiune, ținând cont de o tipică manieră ascetică de reprezentare a trăsăturilor lor. În fața Cerului deschis, de pe al cărui firmament Hristos tronează peste universul Creației, episcopii martiri aduceau însemnele jertfei vieții și devotamentului lor. Citatul din Prima Scrisoare a Sfântului Ioan, scris direct, fără precedent, pe tăblia compoziției, era menit să ilustreze bătălia credinței și a fost consemnat de pictor la rugămintea comanditarului. Din respect față de universul capitalei, artistul a frânt voit procesiunea simbolică a personajelor așezându-l îngenuncheat, în centrul imaginii, tocmai pe Vasile Aftenie – bucureșteanul! –, primul chemat al nașterii în veșnicie. Maica Domnului și Sfântul Petru, prezenți în compoziție, ilustrau evident, cu și mai multă profunzime, demersul plastic al reprezentării muceniciei episcopilor.
Au trecut șase ani. Lucrarea așteptase cuminte, contra oricărei speranțe, și inspirase trecătorii care au văzut-o din întâmplare în reședința din București. Chiar și Neagu Djuvara, invitat să întâlnească o reprezentanță a comunității unite, cu ocazia centenarului său, a fost imortalizat în fotografii depănându-și amintirile în fața acestui portret. Între timp, în mai 2014, fusese întemeiată noua episcopie de București, iar portretul celor șapte căpătase rezonanța interioară a noului cadru eclezial, imaginat în perioada interbelică și devenit abia acum realitate. Studiul și redactarea pledoariei coordonate de Postulatură (Pr. Vasile Man) căpătaseră consistența necesară prin sosirea unor noi membri bucureșteni (Emanuel Cosmovici, Francisca Băltăceanu, Monica Broșteanu). Fără competența și devotamentul lor, rezultatul n-ar fi fost posibil. În aprilie 2018, textul cercetării fusese tipărit și primit oficial de Congregația Cauzelor Sfinților de la Roma. În 8 ianuarie 2019, Comisia teologilor a votat în unanimitate în favoarea recunoașterii martiriului, iar în 19 martie, Papa Francisc a dispus semnarea decretului de recunoaște a martiriului, urmând să prezideze el însuși beatificarea la Blaj, în luna iunie a aceluiași an.
Până înainte cu o săptămână de evenimentul beatificării, icoana rămăsese un simplu portret comun al celor șapte episcopi, în stilul hieratic al artei sacre de inspirație bizantină (https://episcopiabucuresti.ro/icoana-episcopilor-martiri-o-interpretare/). Artistul a sosit la timp, cu câteva zile înainte de vizita Papei, pentru a completa aureolele martirilor, în vederea folosirii compoziției sale la Liturghia de beatificare pontificată de Episcopul Romei la Blaj, pe Câmpia Libertății. Tot pictorului Karas i-am cerut să realizeze – de data aceasta, în ulei pe pânză – și imaginea realistă a celor șapte episcopi în jurul Crucii glorioase. Lucrarea de mari dimensiuni a fost fotografiată și imprimată în intenția credincioșilor. Originalul acesteia se află, azi, tot la București.
Prezența Papei Francisc în citadela credinței Blajului a permis locului rănit și ultragiat de Rău să-și trăiască în sfârșit clipa sa universală. Șapte oameni, cetățeni ai unei lumi de mult timp dispărute, al căror tezaur de fidelitate fusese acum consemnat pentru prima dată în icoană, la dispoziția evlaviei populare, trecuseră de la stadiul de victime ale represiunii comuniste, la cinstea altarului. Icoana lor, binecuvântată cu sfântul Mir, la sfârșitul ceremoniei, de însuși Papa Francisc, a manifestat public sfințenia pe care Biserica o recunoaște și consacră în virtutea Magisteriului ei solemn. Din partea Papei, gestul a fost evident o îmbrățișare de recunoștință și o încurajare de a continua drumul spre Lumină al unui popor inspirat de memoria eternității, dar care nu trebuie să uite de devotamentul față de semeni și să exorcizeze fatalismul din inimă.
În timpul slujbei beatificării, televiziunea a surprins cu inspirație momentul apariției icoanei. Aducând-o lângă altar, soții Emanuel și Mihaela Cosmovici – cărora le revine „partea leului” în travaliul redactării pledoariei asupra martiriului – purtau imaginea celor șapte Fericiți reprezentați în triumful ceresc, triumf celebrat acum în recunoștința și bucuria generală a Bisericii. Aducerea icoanei a fost însoțită și de prezența a doi tineri studenți. Astfel, Theodor Suciu, strănepot al fratelui mai mare al episcopului Ioan Suciu, ducea lumânarea aprinsă, alături de Alexandru Timuș, descendent al sorei mai mari a episcopului Tit Liviu Chinezu, care purta în mâini micul relicvariu cu fragmente din trupurile celor trei Fericiți care au avut un mormânt cunoscut (episcopii Aftenie, Bălan, Hossu). Erau două vlăstare din genealogia reală a harului, simboluri ale dialogului dintre ieri și azi pentru un mâine posibil în speranță. Câteva clipe mai târziu, icoana a primit pentru prima dată îmbrățișarea fumului de tămâie. Clopotele venerabilei catedrale au dus solemn vestea că Cerul și-a arătat în sfârșit bucuria. O bucurie decentă, lipsită de zgomot și ieșiri exterioare, un sentiment senin că Dumnezeu a fost prezent în jertfa Bisericii sale și consimte să-și continue istoria cu urmașii celor de ieri.
Astfel, ziua de 2 iunie 2019 a suprapus mapamondul întreg peste o istorie de credință de la frontiera lumii, voit uitată și ascunsă. Realitatea românească transilvană, puțin cunoscută chiar și în restul României, a fost astfel consemnată într-o pagină memorabilă a demnității. Pagină care a primit pentru întâia oară, odată cu beatificarea episcopilor martiri, marca minunată a eternității.
+ Mihai Frățilă, episcop
