De cardinal Gianfranco Ravasi
Au situat-o în calendar imediat după Crăciun care, într-adevăr, nu este chiar sărbătoare în întregime lumini, cadouri şi mese cu care suntem obişnuiţi, dacă ne gândim la acea naştere într-un spaţiu de noroc, la însoţirea însângerată a măcelului nou-născuţilor din Betleem, la "status"-ul de refugiaţi în Egipt al familiei lui Isus. Evocăm desigur pe sfântul diacon Ştefan şi rândurile pe care le vom citi chiar în liturgia din 26 decembrie, scrise de evanghelistul Luca în a doua sa operă: "şi, scoţându-l afară din cetate, aruncau cu pietre asupra lui... Şi, în timp ce îl loveau cu pietre, Ştefan a strigat, zicând: «Doamne Isuse, primeşte sufletul meu!» şi, spunând acestea, a adormit în Domnul" (Fap 7,58-60). O moarte modelată desigur după aceea a lui Cristos care la fel i-a iertat pe cei care-l răstigneau şi l-a invocat pe Tatăl pentru ca să primească viaţa sa şi spiritul său.
Ştim şi că istoria lui Ştefan nu aparţine unui trecut de acum îndepărtat pentru că ea se repetă astăzi în diferite regiuni ale planetei noastre, aşa cum a fost pe atunci replicată de acea serie numeroasă de martiri pe care Apocalipsul îi prezintă defilând în faţa tronului divin şi a Mielului Cristos, "o mulţime mare pe care nimeni nu putea să o numere, din toate naţiunile, triburile, popoarele şi limbile... îmbrăcaţi cu haine albe şi cu ramuri de palmier în mâini" (7,9). La 11 decembrie, în timpul audienţei de miercuri, papa Francisc a comentat acea experienţă radicală astfel: "Martiriul este aerul vieţii unui creştin, al unei comunităţi creştine. Mereu vor exista martiri printre noi: acesta este semnalul că mergem pe drumul lui Isus".
Am vrea, aşadar, să propunem o scurtă istorie a persecuţiei conform Bibliei, pornind chiar de la însuşi glasul lui Cristos: "Fericiţi cei persecutaţi pentru dreptate, pentru că a lor este împărăţia cerurilor. Fericiţi sunteţi când vă vor insulta, vă vor persecuta şi, minţind, vor spune împotriva voastră tot răul din cauza mea. Bucuraţi-vă şi tresăltaţi de veselie, căci răsplata voastră mare este în ceruri; căci tot aşa i-au persecutat pe profeţii dinaintea voastră" (Mt 5,10-12). Acestea care sunt ultimele două "fericiri" din predica de pe munte îndreaptă, de fapt, o dublă privire spre istoria biblică. Se îndreaptă înainte de toate spre trecut când profeţii erau supuşi la contestări feroce din partea acelei puteri pe care ei o sfidau pentru a afirma adevărul şi dreptate. Să ne gândim, de exemplu, la Ilie şi la atacul sistematic pe care i-l va rezerva regina Isabela pentru a-l reduce la tăcere. Sau la Amos, contestat şi de preotul oficial Amasia, sau la Ieremia a cărui viaţă chinuită va fi evocată autobiografic în paginile din cartea sa denumite drept "confesiuni". Să ne gândim la destinul ultimului dintre profeţi, Ioan Botezătorul, a cărui glas fremătat ("Nu-ţi este permis!") şi a cărui existenţă sunt eliminate de puterea samavolnică a regelui Irod Antipa. Însuşi Ştefan citat de noi, mai înainte de a pecetlui cu sânge credinţa sa, va acuza sinedriul cu aceste cuvinte vehemente: "Pe care dintre profeţi nu i-au persecutat părinţii voştri? Ei i-au ucis pe cei care vesteau dinainte despre venirea Celui Drept, pe care voi, acum, l-aţi trădat şi l-aţi ucis" (Fap 7,52).
Însă privirea lui Cristos se îndreaptă şi spre viitorul său şi al nostru, cel al Bisericii. De fapt, El, în "discursul misionar" nu va ezita să schiţeze un portret sever şi nu îndulcit al destinului care-l aşteaptă pe discipolul său fie în cadrul familiei sale fie în comunitatea sa naţională şi religioasă. Asemenea oilor în mijlocul lupilor, credincioşii vor vedea în jurul lor ridicându-se o rece cortină de ură, de respingere, de criminalizare care îi va constrânge la fugă şi la purtarea crucii până la martiriu pentru fidelitatea faţă de Evanghelie (Mt 10,16-23). Va fi lungă lista persecuţiilor pe care Faptele Apostolilor o înregistrează pentru comunitatea creştină de la începuturi, ai cărei conducători, apostolii, sunt adesea târâţi în faţa tribunalelor, biciuiţi, încarceraţi şi uneori chiar ucişi. Va fi semnificativă soarta sfântului Paul. El care a fost persecutor al Bisericii - aşa cum mărturiseşte adesea în scrisorile sale - va deveni un persecutat din cauza lui Cristos, constrâns să facă apel la casaţia supremă imperială romană unde, însă, va găsi sentinţa de moarte, aşa cum ne informează tradiţia antică.
Fidelitatea faţă de propria credinţă, faţă de dreptate şi faţă de coerenţă transformă, deci, "martorul" în "martir" (aşa cum se ştie, acest ultim cuvânt grec are întocmai valoarea de "martor"). Figura pe care o ia ca exemplu este aceea a Martirului prin excelenţă, Cristos. Existenţa sa este supusă unei presiuni continue, opera sa şi cuvântul său sunt contestate, faza ultimă a vieţii sale este într-un proces şi într-o execuţie capitală. Însă, ca şi sămânţa care moare în pământ, El este destinat pe această cale să aducă rod de mântuire. Pentru aceasta persecuţiile aspre ale celor drepţi, descrise de Apocalips de care aminteam mai sus, au ca ţintă gloria cerească şi viaţa veşnică în Ierusalimul nou şi perfect.
Concludem cu două glasuri mai apropiate de timpurile noastre, antitetice între ele (unul agnostic, celălalt preot pasionat), aşa cum sunt aparent opuse declaraţiile lor, şi totuşi în realitate convergente. Pe de o parte, scriitorul francez Albert Camus, în culegerea de relatări Căderea (1956), se adresa astfel martorilor autentici: "Martirilor, trebuie să alegeţi între a fi uitaţi, luaţi în râs sau reduşi la instrumente. Cât priveşte să fiţi loviţi: asta niciodată". În realitate înţelegerea, ba chiar, necesitatea lor este afirmată de părintele Primo Mazzolari şi pentru Biserica de astăzi: "Un grup de oameni liberi şi conştienţi până la martiriu este noutatea cea mai revoluţionară pe care o poate aştepta prezentul".
(După agenţia SIR, 26 decembrie 2019)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
