Se împlinesc 134 de ani de la nașterea lui Liviu Rebreanu.
La 27 noiembrie 1885, se năștea în satul Târlișua, Bistrița-Năsăud, marele prozator și dramaturg, membru al Academiei Române. A fost primul din cei 14 copii ai învățătorului Vasile Rebreanu, originar din Chiuza și ai Ludovicăi (născută Diuganu), originară din Beclean.
Autorul romanelor Ion, Pădurea Spânzuraților, Catastrofa, Adam și Eva, Gorila, Jar, Crăișorul, face parte din impresionanta listă de personalități culturale și religioase pe care greco-catolicismul i-a dat neamului românesc. Liviu Rebreanu completează cu onoare pleiada: Inochentie Micu, Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior, Gheorghe Barițiu, Timotei Cipariu, Andrei Mureșanu, Ioan Rațiu, Gheorghe Pop de Băsești, Vasile Lucaciu, George Coșbuc, Grigore Silași, Ion Agârbiceanu, Iuliu Maniu, Iuliu Hossu, Corneliu Coposu și mulți, mulți alții.
Despre Liviu Rebreanu s-a scris mult, dar se vorbește prea puțin despre credința acestuia. Sărbătorind 134 de ani de la nșterea lui, e un moment potrivit să descoperim câte ceva despre credința care-l anima.
Întrebat în ce crede mai presus de orice, Rebreanu a răspuns:
În ce cred? Cred în Dumnezeu, izvorul unic al oricărei posibilități de credință. Socotesc că numai având în inimă credința în Dumnezeu, ca o temelie firească, mai poți avea pe urmă și alte credințe, de ordin omenesc. Dumnezeul meu e al tuturor oamenilor și al tuturor timpurilor, începutul și sfârșitul, nemărginirea pe care mintea noastră șubredă nici n-o poate imagina aievea, justificarea universului și a vieții, speranța și consolarea și setea cea veșnic neastâmpărată de suflete, rostul omului și al lumii, principiul ordinei supreme care călăuzește toate cele văzute și nevăzute, în sfârșit marele tot. În clipa când mi-aș pierde credința aceasta îmi închipuiesc că ar trebui să pierd dragostea de viață și încrederea în orice rost al meu în lume. (Fragment apărut în Adevărul literar și artistic, X, Nr. 574, 6 decembrie 1931)
Credința e temelia sufletului omenesc. Din credință izvorăsc toate cunoașterile, toate năzuințele, toate puterile omului. Sufletul fără credință este ca o barcă fără cârmă. Mulți se laudă, totuși, cu necredința lor. Noi n-avem nevoie de Dumnezeu – zic aceștia – căci Dumnezeu e omul, omul care fabrică mașini, aeroplane, care a născocit telegrafia fără fir și care mâine va ajunge, poate, să călătorească pe Marte. Știința umple de îngânfare pe mulți. Pentru că au izbutit să pătrundă în unele taine ale materiei, își închipuie că au lămurit și tainele sufletului. Ei vor să explice totul prin formule, uitând că toate formulele sânt în realitate goale de cuprins, că orice explicație rămâne veșnic pe dinafară, fiindcă mintea cea mai ageră și instrumentele cele mai complicate nu sunt capabile și nu vor fi niciodată să exprime firea adevărată a lumii, nici a celei exterioare, nici a celei interioare. Omul se găsește între două mistere deopotrivă de nepătrunse, ca între două imense porți ferecate: misterul eului și misterul naturii. Mintea omenească nu poate azvârli nici o punte peste ele. Știința e silită să se oprească neputincioasă în fața lor. Mântuirea o aduce singură credința... (Fragment apărut în România, I, Nr. 11, 6 ianuarie 1924 și în Clujul creștin, III, nr. 11, 11 aprilie 1937)
ACC
