UPDATE FOTO: Cuvântările celor doi Cardinali rostite la Sfânta Liturghie din Catedrala Blajului

Vineri 6 decembrie 2013, Cardinalul Kurt Koch a celebrat Sfânta Liturghie în Catedrala Arhiepiscopală „Sfânta Treime” din Blaj alături de Preafericitul Cardinal Lucian și de Preasfințiile lor Mihai, Episcopul Vicar greco-catolic al Bucureștilor, și Claudiu, Episcopul Curiei Arhiepiscopale Majore.

În cele ce urmează vă punem la dispoziție cuvântul de bun venit al Preafericitul Părinte Cardinal Lucian și predica cardinalului Koch, rostite cu această ocazie.

Cuvântul de bun venit al Preafericitul Părinte Cardinal Lucian, Arhiepiscopul Major al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică.

Eminența Voastră,

Acum mai bine de 14 ani, la Dumnezeiasca Liturghie celebrată în Bucureşti pe 8 mai 1999 cu ocazia vizitei sale apostolice în România, în numele întregii Biserici Catolice şi în faţa întregului popor român, Fericitul Papă Ioan Paul al II-lea, ni se adresa cu aceste cuvinte: ”Din această Catedrală gândul meu nu poate să nu zboare spre Blaj. Sărut în chip spiritual acel pământ de martiriu şi îmi însuşesc mişcă¬toarele cuvinte ale marelui poet Mihai Eminescu, care se referă la el: Îţi mulţumesc, Dumnezeule, că m-ai ajutat să-l pot vedea”.

Din acest pământ de martiriu, binecuvântat de Dumnezeu inclusiv prin sosirea Ceasului Vinerii celei Mari a încercării din anul 1948, Vă îmbrățișăm cu bucuria pe care numai Dumnezeu ne-o poate dărui, atunci când frații în credință se întâlnesc pentru a-L celebra, în Euharistie, pe Cel ce ne unește: Isus Cristos, Lumina lumii.

Vă primim cu bucuria că Roma, Maica noastră în credință și în simțirea națională, ne trimite prin prezența Eminenței Voastre binecuvântarea Urmașului lui Petru, Sfântul Părinte Papa Francisc. Fiindcă noi, creștinii români greco-catolici, nu doar credem în unitate, ci, așa cum afirma tot Fericitul Ioan Paul al II-lea, noi mărturisim prin însăși ființa noastră, de trei secole, prin sacrificii uneori ne¬maiauzite, credinţa noastră în unitate. Cu adevărat, unitatea între creștini nu doar este posibilă, ci a fost deja realizată prin jertfa și dorința făuritorilor Unirii de la 1700, care, prin revenirea la comuniunea de credință cu Scaunul lui Petru, nu au făcut decât să revină la casa părintească.

Iar drumul martiriului pentru Biserica noastră care a caracterizat cea de-a doua jumătate a secolului trecut, nu a făcut decât să ne întărească în credință, prin mărturia și prețul de sângele al martirilor noștri, ei care contemplă acum Chipul Domnului în împărăția Lui. Dreptatea lor, curajul, eroismul lor înainte de toate, au confirmat faptul că aceasta a fost chemarea pe care Învățătorul a pregătit-o pentru Biserica Greco-Catolică din România, fiindcă, într-adevăr, așa cum spunea Cardinalul Iuliu Hossu "Credința noastră este viața noastră"; iar noi suntem încredințați, după cuvântul lui Isus, că puterile întunericului non praevalebunt.

Bine ați venit, Eminența Voastră! Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului!

Predica cardinalului Kurt Koch, preşedintele Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor, rostită la Sfânta Liturghii celebrată vineri 6 decembrie, în Catedrala Arhiepiscopală „Sfânta Treime” din Blaj

Postul Crăciunului la lumina Fericirilor
Fericirile ca si auto-portret a lui Isus

Noi oamenii suntem obişnuiţi să îi numim fericiţi pe cei care au realizat ceva important în viaţă. Îi felicităm pe cei care au avut succes şi au făcut progrese: în carieră şi în politică, în sport şi în viaţa de fiecare zi şi, adesea, şi în biserică. Cel care doreşte să ştie care este modelul fericirii noastre moderne nu trebuie să facă altceva decât să privească publicitatea la televizor. Fericiți sunt considerați cei cărora le merge bine, cei care au succes, cei care s-au ajuns.

Dar Evanghelia de astăzi ne arată într-o manieră fără echivoc că nu în acest fel gândește Isus. El îl numește fericit chiar pe cel care este exclus și pe cel care este constrâns să cerșească, pe cel căruia îi este foame și pe cel care plânge. El trimite o specială telegramă de felicitări celui care este urât de oameni și exclus de către comunitate. Și îi numește fericiți în primul rând pe cei săraci.

Fericirea celor săraci reprezintă cu adevărat nucleul central al tuturor fericirilor. Acest lucru se datorează faptului că sărăcia este, în cele din urmă, un alt cuvânt pentru a exprima natura noastră de creaturi și pune în evidență ceea ce constituie viața umană în spirit creștin, adică în primirea, în mulțumirea, în setea de iubire și în foamea de Dumnezeu. Viața în sărăcie este o mărturisire vie a Dumnezeului creator, Cel care tuturor dă fiinţă și viață. A fi săraci în fața lui Dumnezeu înseamnă a recunoaște că îi datorăm lui Dumnezeu întreaga noastră viaţă, înseamnă să ne modelăm existenţa ca pe o restituire, şi ca răspuns la darul vieţii făcut nouă de Creator. În sărăcie se revelează așadar cea mai frumoasă demnitate a omului, adică raportul său nemijlocit cu Dumnezeu.

De fapt, cu cât omul posedă mai puţin, cu atât el alege să-I aparțină mai mult lui Dumnezeu. Spus în alte cuvinte: a trăi sărăcia și a fi lăudați de Isus pentru sărăcia pe care o trăim, iată atitudinea cea mai profundă ce caracterizează Postul Crăciunului creștin. A trăi Postul Crăciunului înseamnă de fapt a aștepta totul de la Dumnezeu Cel care vine, și care îşi descoperă venirea între noi oamenii.

Dacă lăsăm toată puterea cuvintelor lui Isus din Evanghelia de azi să lucreze în noi, înțelegem că fericirile au fost trăite în primul rând și mai ales de Isus, și că în fericiri aflăm cea mai profundă taină a Lui. Precum a scris atât de sugestiv Papa Benedict al XVI-lea în cartea sa despre Isus din Nazaret, fericirile sunt „ca o ascunsă biografie interioară a lui Isus, un portret al figurii sale”[1]. Asta înseamnă că a trăi spiritul fericirilor devine vizibil în mod exemplar în viața și moartea lui Isus. Pe de altă parte, cum ar putea fi altfel dacă cel care a rostit fericirile nu și-a încheiat viața cu un doctorat honoris causa în teologie, ci pe locul infam al crucii, și le-a făgăduit ucenicilor Săi că nici lor nu le va fi mai bine de cum i-a fost Lui, Învățătorul lor?

Fericirile ca centru al chemării lui Isus de a fi ucenici

Fericirile reprezintă cea mai profundă mărturie a urmării lui Isus. Fericirile au valoare în primul rând pentru ucenic, pentru că au fost mai întâi înfăptuite de Isus, şi pentru că ucenicul este chemat să intre în taina vieţii Lui. Fericirile exprimă aşadar ceea ce înseamnă ucenicia în urmarea lui Cristos, adică faptul de a ne pune încrederea deplină în Dumnezeu, a ne încredinţa Lui pentru toate.

Acest lucru îl primim îndeosebi prin rugăciune, care este cel dintâi răspuns la vestea cea minunată a fericirilor, și în mod deosebit în fericirea celor săraci. Rugăciunea ne ajută cu adevărat să evităm acea vanitate și acel orgoliu care ar putea să ne împiedice în a ne încredința viața în mâinile lui Dumnezeu, așa cum este ea. Dacă suntem cinstiți cu noi înșine, trebuie să recunoaștem că firea profundă a existenței noastre este caracterizată de dependență, de nevoie, și, prin urmare, de cerșire. Tema de fond a rugăciunii este o cerere de ajutor, un apel la S.O.S., în sensul originar al acestei sintagme: „Save Our Souls”. A ne ruga nu înseamnă nimic altceva decât a ne recunoaște sărăcia și a ne încredința cu totul lui Dumnezeu. „Omul este un cerșetor al lui Dumnezeu”, precum bine zicea Sf. Augustin.

Uneori, însă, sunt și cerșetori încăpățânați și mândri care se comportă ca și cum ar fi bogați, însă cărora cerșitul nu le aduce nimic, din cauza iluziei în care trăiesc. Acești cerșetori sunt, în străfundurile lor, persoane nesăbuite și ridicole. Și tot astfel sunt și acei creștini care, convinși că nu au nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, încetează să se mai roage: astfel, ei devin propriile lor caricaturi, fiindcă se comportă ca și cum ar fi cerșetori ce se travestesc în milionari, lucru de altfel cu totul inutil. În fața acestor lucruri, ar trebui să ne facă însă să reflectăm faptul că întreaga Scrisoare către Evrei, din care am citit un fragment în lectura de astăzi, trimite la chemarea de a ne îndrepta rugăciunea „către Dumnezeu”: Să vă întărească în orice lucru bun, ca să faceţi voia Lui, şi să lucreze în noi ceea ce este bine plăcut în faţa Lui, prin Isus Cristos, Căruia fie mărirea în vecii vecilor (Evr. 13, 21). Chemarea de a ne încredința rugăciunea plină de încredere lui Dumnezeu, este întărită, ulterior, prin descrierea lui Cristos ca „Păstorul Cel mare al Oilor”, și a învățăturii care se leagă de aceasta, în care Păstorul se îngrijește de oile Sale și le duce pe umerii Săi pentru a le face să se simtă sigure și ocrotite.

Sfinții ca martori concreți ai Fericirilor

Când autorul Scrisorii către Evrei încheie afirmând „Îmbrăţişaţi pe toţi mai-marii voştri şi pe toţi sfinţii”, faptul de a fi ucenic, în spiritul fericirilor, se concretizează în chemarea la sfințenie. Pe sfinți îi vedem în lumina fericirilor. Definiția sfinților în Biserica Catolică se aplică într-un mod mai profund acolo unde, prin discernământul credinței, avem curajul să recunoaștem într-o persoană concretă că Dumnezeu sălășluiește în ea pentru totdeauna. Sfânt este cel care își încredințează, pe deplin și cu tărie, nostalgia infinită a inimii sale în Dumnezeu cel infinit. Sfânt este cel care este atât de deschis și de pregătit să îl primească pe Dumnezeu, încât Dumnezeu își poate găsi sălaș în el. În sfârșit, sfânt este cel care trăiește cu deplinătate spiritul fericirilor.

Suntem cu toții chemați la această sfințenie, fiindcă Dumnezeu însuși este sfânt și vrea să ne facă părtași de sfințenia Sa. Sfinții sunt chemați să îl cinstească pe Dumnezeu în mod public și să îi sfințească Numele, așa cum Rugăciunea Domnească ne îndeamnă să facem: „Sfințească-se numele Tău”. În această lumină, sfinții sunt facerea Trup a Evangheliei lui Isus Cristos, Evanghelie care este EL însuși, în natura Sa umană; sfinții sunt exegeza făcută Trup al lui Dumnezeu. Sfinții sunt răspunsul lui Dumnezeu la întrebările oamenilor. În familia cea mare a lui Dumnezeu, ei sunt frații și surorile noastre mai mari, cei care, din cer, ne iau de mână și ne arată calea către Dumnezeu. Sunt bărbați și femei care au ascultat cuvântul lui Dumnezeu și l-au trăit în viața lor. Pentru aceasta, sfinții sunt cei mai buni teologi ai Cuvântului lui Dumnezeu și mai ales ai fericirilor din Predica de pe munte.

Acest lucru se aplică îndeosebi Sf. Nicolae, pe care astăzi îl sărbătorim. Despre el, nu știm multe lucruri din punct de vedere istoric, și totuși, numeroasele povestiri care au fost transmise, și diferitele obiceiuri ce se referă la acest personaj, ne iluminează asupra figurii sale, putând să le exprimăm într-un unic mesaj: Sf. Nicolae este ajutătorul celor oropsiți și mai ales prietenul iubit al copiilor și al familiilor fiindcă și-a îndreptat viața sa întreagă către Taina Nașterii și a Întrupării lui Dumnezeu în Isus Cristos. Credința în Dumnezeu Cel Ce S-a făcut Trup, ne conduce în mod natural la slujirea ce trebuie să o manifestăm față de oameni, pentru ca omul să își regăsească pe deplin umanitatea sa.

Iată de ce este frumos și plin de semnificație faptul că îl sărbătorim pe Sf. Nicolae în Postul Crăciunului. Figura sa ne ajută să înțelegem mai bine sensul profund al acestui Post. Faptul că trebuie să devenim tot mai mult oameni conștienți de vocația noastră la sfințenie, oameni care trăiesc în spiritul acelor Fericiri despre care Isus a vorbit, și care primesc cea mai frumoasă telegramă de felicitare din toată viața lor. La această telegramă putem să răspundem într-un mod potrivit doar prin cântul de laudă plină de recunoștință față Dumnezeu, la Dumnezeiasca Liturghie.