Din istoria vieții spirituale în Biserica Greco-Catolică [19] Calea Crucii

Printre devoțiunile prin care credincioșii cinstesc Patima Domnului puține sunt atât de îndrăgite precum Calea Crucii. Prin această devoțiune creștinii catolici refac în mod simbolic traseul parcurs de Isus din grădina Ghetsimani de la poalele Muntelui Măslinilor până la Muntele Calvar unde a fost răstignit. Textele greco-catolice informează credincioșii că tradiţia creştină afirmă că această deprindere evlavioasă începe chiar cu Maica Domnului, care mergea adeseori, rugându-se, pe calea Golgotei, pe care Isus şi-a purtat crucea. Adesea, în calea aceasta, o însoţeau şi alte persoane evlavioase. Cu timpul, creştinii au început să parcurgă singuri calea spre Golgota, unii venind chiar din ţări îndepărtate. Mai târziu, după ce musulmanii au pus stăpânire peste locurile sfinte, credincioşii din Apus au început să-şi construiască acasă crucile şi icoanele care să le reamintească patimile Mântuitorului şi să rostească rugăciunile în faţa lor. Obiceiul s-a extins în toate ţările locuite de creştini catolici. Via Crucis, în forma sa actuală, cu cele patrusprezece stațiuni în această ordine, este atestată în Spania în secolul XVI, mai ales în mediile franciscane, care aveau în grijă locurile sfinte încă din 1312 și care au răspândit această practică în viața poporului creștin. Biserica a aprobat noua devoțiune, modul în care trebuie să se desfășoare și a îmbogățit-o cu indulgențe.

Ca fundamente teologice, în devoțiunea Via Crucis se regăsesc diferite expresii caracteristice spiritualității creștine: concepția despre viață ca drum, cale sau pelerinaj; ca trecere, prin misterul Crucii, de la valea plângerii pământești către patria cerească; dorința de a participa la Patima lui Hristos; respectarea poruncii lui Hristos conform căreia discipolul trebuie să-și ducă crucea în fiecare zi urmându-l pe Domnul.

Această arhicunoscută devoțiune catolică a început să câștige teren printre românii greco-catolici în perioada anilor 1925-1930. Pentru justificarea asumării ei, se precizează că rădăcinile acestei deprinderi de pietate occidentale se găsesc în Orient, la Ierusalim.

Teologia pastorală greco-catolică românească consideră Calea Crucii ca fiind o devoţiune de mare importanţă pentru promovarea religiozităţii creştinilor. După definirea acestei devoţiuni, conform căreia prin Calea Crucii înţelegem o serie de rugăciuni sau meditaţii în faţa unor icoane sau troiţe ce reprezintă cele 14 popasuri (staţiuni) din dureroasa cale a Mântuitorului spre Golgota, se oferă indicaţii practice pentru desfășurarea acesteia. Astfel, icoanele cu Calea Crucii pot fi aşezate pe nişte troiţe de-a lungul unei căi spre vârful unei coline sau pe pereţii din interiorul bisericii, preotul sau cel ce recită rugăciunile trecând pe la fiecare icoană unde îngenunchează.

Primul care a introdus devoţiunea Calea Crucii în Biserica Greco-Catolică din România este călugărul iezuit Gheorghe Fireza de la Lugoj; a promovat devoțiunea în parohii și a scris cartea Calea crucii. Instrucţii şi meditaţii, tipărită la Lugoj în 1927.

Al doilea factor promotor al acestei devoţiuni în spaţiul religios greco-catolic românesc este constituit de ieromonahii bazilieni de la Mănăstirea Bixad. Aici, de-a lungul unei căi serpentine pe care urcau procesiunile la mănăstire s-au așezat staţiunile Căii Crucii. Ieromonahul Lucian Pop a scris cartea Calea Crucii şi Patimilor Domnului, Tip. Ord. Sf. Vasile, Bixad, 1939, care cuprinde rugăciunile celor paisprezece staţiuni, text pe care l-a compus personal, cântările pe note pentru fiecare staţiune şi un scurt istoric al Căii Crucii, urmat de o largă explicare asupra modului cum trebuie practicată această devoţiune deja atât de răspândită între credincioşii Bisericii Greco-Catolice, arătându-se cum se pot obţine indulgenţele. Acesta este textul utilizat cu preponderență printre credincioși.

Tot în perioada interbelică devoţiunea Calea Crucii își face apariția în cărțile de rugăciuni. Episcopul Ioan Suciu publică Veniţi la Mine! Carte de rugăciuni, Oradea, 1944 (retipărită în 2003 și 2006). Peste un an, în 1945 (retipărită în 1999 și 2001), se publică la Blaj cu aprobarea ierarhului locului cartea Rugăciunea tineretului a profesorului Alexandru Todea, care cuprinde și Calea Crucii.

Cei care sunt promotorii devoțiunii în mediul greco-catolic sunt călugării iezuiți (Gheorghe Fireza de la Lugoj) și bazilieni (Lucian Pop de la Mănăstirea Bixad), profesorii de la școlile din centrele episcopale (Alexandru Todea de la Blaj) și episcopii greco-catolici (Ioan Suciu de la Oradea). Aceștia au studiat în instituții romano-catolice din străinătate. Filierele prin care devoțiunea a pătruns sunt misiunile populare organizate în parohii în perioada Postului Mare, pelerinajele la  mănăstiri și cărțile de rugăciuni destinate credincioșilor. Perioada de împământenire este între anii 1925-1930, atât la sate cât și la orașe. Textele devoțiunii se traduc din limbile germană, maghiară, italiană sau sunt prelucrate după texte românești romano-catolice. Motivațiile asumării devoțiunii sunt date de contextul general al cultivării patrimoniului identitar catolic, însă scopul principal este acela al edificării vieții spirituale. Un factor care facilitează adoptarea este caracterul afectiv-emotiv al devoțiunii, aducând sentimentul unei participări efective la Patima Domnului. Devoțiunea s-a răspândit destul de rapid la nivelul întregii Biserici Greco-Catolice, având acordul și suportul autorității episcopilor, influențând benefic spectrul vieții spirituale. Calea Crucii a fost una dintre devoțiunile care au susținut evlavia credincioșilor în perioada de persecuție (1948-1989) și este astăzi practicată, mai ales în perioada Postului Mare (Cf. Anton Rusal, Pietate și devoțiuni. Istoria vieții spirituale în Biserica Greco-Catolică din România (1918-1948). Vol. 1: Spiritualitatea laicală, Ed. Globe Edit, Beau Bassin, 2020).

Anton Rus, Facultatea de Teologie Greco-Catolică, Blaj