Iubiţi fraţi şi surori, bună ziua!
Astăzi revin iar asupra afirmaţiei "Cred în învierea morţilor". Este vorba despre un adevăr care nu e simplu şi deloc sigur, pentru că trăind cufundaţi în această lume, nu este uşor să înţelegem realităţile viitoare. Însă evanghelia ne luminează: învierea noastră este strâns legată de învierea lui Isus; faptul că el a înviat este dovada că există învierea morţilor. Aş vrea deci să prezint câteva aspecte care se referă la raportul dintre învierea lui Cristos şi învierea noastră. El a înviat, şi pentru că el a înviat şi noi vom învia.
Înainte de toate, însăşi Sfânta Scriptură conţine un drum spre credinţa deplină în învierea morţilor. Asta se exprimă ca o credinţă în Dumnezeu creator al omului întreg - şi ca o credinţă în Dumnezeu eliberator, Dumnezeul fidel faţă de alianţa cu poporul său. Profetul Ezechiel, într-o viziune, contemplă mormintele deportaţilor care sunt redeschise şi oasele uscate care revin la viaţă graţie infuzării unui duh dătător de viaţă. Această viziune exprimă speranţa în viitoarea "înviere a lui Israel", adică în renaşterea poporului înfrânt şi umilit (cf. Ez 37,1-14).
În Noul Testament, Isus duce la împlinire această revelaţie şi leagă credinţa în înviere de însăşi persoana sa şi spune: "Eu sunt învierea şi viaţa" (In 11,25). De fapt, Isus Domnul va fi cel care îi va învia în ziua de pe urmă pe cei care au crezut în el. Isus a venit între noi, s-a făcut om ca noi în toate, în afară de păcat; în acest mod ne-a luat cu el în drumul său de întoarcere la Tatăl. El, cuvântul întrupat, mort pentru noi şi înviat, dăruieşte discipolilor săi pe Duhul Sfânt ca zălog al comuniunii depline în împărăţia sa glorioasă, pe care o aşteptăm vigilenţi. Această aşteptare este izvorul şi motivaţia speranţei noastre: o speranţă care, dacă este cultivată şi păstrată - speranţa noastră, dacă noi o cultivăm şi o păstrăm - devine lumină pentru a lumina istoria noastră personală şi chiar istoria comunitară. Să ne amintim despre asta mereu: suntem discipoli ai celui care a venit, vine în fiecare zi şi va veni la sfârşit. Dacă am reuşi să ţinem cont mai mult de această realitate, am fi mai puţin obosiţi de cotidian, mai puţin prizonieri ai efemerului şi mai dispuşi să mergem cu inimă milostivă pe calea mântuirii.
Un alt aspect: ce înseamnă a învia? Învierea noastră a tuturor va avea loc în ziua de pe urmă, la sfârşitul lumii, prin lucrarea atotputerniciei lui Dumnezeu, care va reda viaţa trupului nostru reunindu-l cu sufletul, în virtutea învierii lui Isus. Aceasta este explicaţia fundamentală: pentru că Isus a înviat noi vom învia; noi avem speranţa în înviere pentru că el ne-a deschis poarta spre această înviere. Şi această transformare, această transfigurare a trupului nostru este pregătită în această viaţă de raportul cu Isus, în sacramente, în special Euharistia. Noi care în această viaţă ne-am hrănit cu trupul său şi sângele său vom învia asemenea lui, cu el şi prin el. Aşa cum Isus a înviat cu propriul său trup, dar nu s-a întors la o viaţă pământească, tot aşa noi vom învia cu trupurile noastre care vor fi transfigurate în trupuri glorioase. Dar asta nu este o minciună! Acest lucru este adevărat. Noi credem că Isus a înviat, că Isus este viu în acest moment. Dar voi credeţi că Isus este viu? Şi dacă Isus este viu, voi credeţi că ne va lăsa să murim şi nu ne va învia? Nu! El ne aşteaptă, şi pentru că el a înviat, forţa învierii sale ne va învia pe noi toţi.
Un ultim element: deja în această viaţă avem în noi o participare la Învierea lui Cristos. Dacă este adevărat că Isus ne va învia la sfârşitul timpurilor, este adevărat şi că, într-un anumit aspect, cu el deja suntem înviaţi. Viaţa veşnică începe deja în acest moment, începe în timpul întregii vieţi, care este orientată spre acel moment al învierii finale. Şi,de fapt, deja suntem înviaţi prin Botez, suntem inseraţi în moartea şi învierea lui Cristos şi participăm la viaţa nouă, care este viaţa sa. De aceea, în aşteptarea zilei de pe urmă, avem în noi înşine o sămânţă de înviere, ca anticipare a învierii depline pe care o vom primi ca moştenire. Pentru aceasta şi trupul fiecăruia dintre noi este rezonanţă de veşnicie, deci trebuie respectat mereu; şi mai ales trebuie respectată şi iubită viaţa celor care suferă, pentru ca să simtă apropierea împărăţiei lui Dumnezeu, a acelei condiţii de viaţă veşnică spre care ne îndreptăm. Acest gând ne dă speranţă: suntem în drum spre înviere. A-l vedea pe Isus, a-l întâlni pe Isus: aceasta este bucuria noastră! Vom fi cu toţii împreună - nu aici în piaţă, în altă parte - dar bucuroşi cu Isus. Acesta este destinul nostru!
APEL
Doresc să invit pe toţi să ne rugăm pentru călugăriţele din mănăstirea greco-ortodoxă "Sfânta Tecla a Ma`lula", din Siria, care în urmă cu două zile au fost răpite cu forţa de oameni înarmaţi. Să ne rugăm pentru aceste călugăriţe, pentru aceste surori, şi pentru toate persoanele sechestrate din cauza conflictului aflat în desfăşurare. Să continuăm să ne rugăm şi să lucrăm împreună pentru pace. S-o rugăm pe Sfânta Fecioară Maria. (Bucură-te Marie...).
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
Sursa:ercis.ro
