Astăzi Biserica îl sărbătorește pe Sfântul Ioan Paul al II-lea. Cu această ocazie oferim cititorilor noștri Scrisoarea apostolică a Sfântului Părinte Papa Ioan Paul al II-lea la al III-lea centenar al Unirii Bisericii Greco-Catolice din România cu Biserica Romei
Mult iubiți Frați și Surori ai Bisericii Greco-Catolice din România!
1. Timpul pascal al acestui Jubileu din anul 2000 coincide cu cel de al treilea centenar al Unirii Bisericii voastre cu Biserica Romei. Anul Jubiliar este un an de har în care întreaga Biserică amintește că Domnul nostru Isus Cristos, acum două mii de ani, s-a făcut Om în sânul Preasfintei Fecioare. În evocarea cu bucurie a minunatului eveniment, comunitatea creștină recapătă curaj pentru a anunța lumii cu ardoare reînnoită vestea cea bună a mântuirii.
Verbum caro factum est – Cuvântul s-a făcut trup: acesta este motivul recunoștinței noastre continue, acesta este harul amintit și celebrat în chip special în perioada Jubileului. Punându-ne în această perspectivă, putem vedea cu ochii speranței toată istoria omenirii.
Amintirea și prezența
2. În acest cadru se înscriu cu deosebită relevanță și cei trei sute de ani de existență ai Bisericii Greco-Catolice din România. În urmă cu exact un an ne-am rugat împreună în scumpa voastră Patrie. În timpul Sfintei Liturghii celebrate cu voi în Catedrala „Sfântul Iosif”, din București, am afirmat că „socot providențial și plin de semnificație faptul că celebrările celui de-al treilea centenar coincid cu Jubileul anului 2000” (Omilia, nr. 3, 8 mai 1999).
Faptul că am putut fi în mijlocul vostru, în mai, anul trecut, a fost pentru mine un dar special al Domnului, care mi-a îngăduit să retrăiesc într-un anume mod, împreună cu voi, experiența acelor ucenici care „se aflau în mers”: lor „li s-a alăturat Isus în persoană și mergea împreună cu ei”, explicând din toate Scripturile cele despre El” (Lc. 24, 13-15,27). Iluminați de cuvintele lui Cristos, am putut contempla împreună prezența sa reflectată pe chipul Bisericii voastre. Apoi El ne-a hrănit cu Trupul și cu Sângele său și inimile noastre ne ardeau în piept (cf. Lc. 24,32).
3. Încă de atunci mi-au rămas întipărite în suflet frumusețea pământului vostru și credința poporului care locuiește acolo. Amintirea acelei întâlniri a devenit și mai vie în timpul pascal al acestui an, în care se celebrează și cel de-al treilea centenar al Unirii Bisericii voastre cu Biserica Romei. Inima mea dorește să se unească cu voi în acel cântec de bucurie – Cristos a înviat! – care, cu ocazia vizitei mele, m-a umplut de emoție, lăsând în mine o profundă amintire. Un atare anunț trece dincolo de cuvinte: este încărcat cu forța biruitoare a Celui Înviat care pășește cu Biserica sa prin istorie. În lumina acestei prezențe mă adresez vouă, celor care celebrați în bucurie cel de-al treilea centenar al Unirii.
Istoria și unitatea
4. Din misterul Întrupării își trage originea misterul unității. Scripturile afirmă, în fapt, că voința Tatălui este „ca toate să fie iarăși unite în Cristos” (Ef. 1,10). În înfăptuirea acestui mister se explică misiunea Bisericii, a cărei sarcină este de a realiza treptat unitatea cu Dumnezeu și între oameni: „Biserica este în Cristos ca un sacrament, adică semn și instrument al unirii intime cu Dumnezeu și al unității întregului neam omenesc” (Lumen Gentium, 1). În Biserică încolțesc unitatea și pacea: în felul acesta istoria oamenilor poate deveni istorie a unității.
Misterul unității marchează în mod deosebit poporul român. Știm, și aici amintesc cu profundă venerație, că Cristos înviat s-a unit prin predica apostolică cu drumul istoric al poporului vostru deja în epoca paleocreștină și i-a încredințat o sarcină specială în serviciul prețios al unității. Numele apostolului Andrei, fratele lui Petru, ale lui Niceta Remesiananul, Ioan Casian și Dionisie cel Mic, sunt în acest sens, emblematice. Providența divină a dispus ca, în timpul în care Sfânta Biserică nu experimentase încă în interiorul ei marea divizare, voi să primiți odată cu moștenirea Romei și pe cea a Bizanțului.
5. Românii, în fapt, rămânând un popor latin, s-au deschis primirii comorilor credinței și culturii bizantine. Cu toată rana divizării, această moștenire rămâne împărtășită de Biserica Greco-Catolică și de Biserica Ortodoxă din România. Aici se află cheia de interpretare a evoluției istorice a Bisericii voastre. Ea s-a petrecut în mijlocul tensiunilor dramatice produse între Orientul și Occidentul creștin. Din totdeauna, în inimile fiilor și fiicelor acestei străvechi Biserici pulsează cu putere pasiunea pentru unitatea voită de Cristos. Eu însumi i-am fost anul trecut martor profund impresionat.
Această năzuință spre unitate a fost trăită într-un fel deosebit de Biserica română din Transilvania, mai presus de toate după tragedia divizării dintre creștinătatea Răsăritului și cea a Apusului. În acel ținut, multe popoare – români, maghiari, armeni și secui – au trăit laolaltă o istorie comună, uneori dificilă, care și-a lăsat urmele în configurarea umană și religioasă a locuitorilor. Din păcate, unitatea care a caracterizat Biserica primelor veacuri nu a mai fost atinsă niciodată și însăși istoria voastră a fost marcată cu intensitate crescândă de divizare și de lacrimi.
În această panoramă strălucesc ca niște lumini de speranță eforturile acelora care, neresemnându-se în fața rănii divizării, au căutat să o vindece. În Transilvania dorința de a restabili deplina comuniune cu Scaunul Apostolic al Succesorului lui Petru s-a născut în inimile creștinilor români și ale păstorilor lor mai ales în secolele XVI și XVII. Acești discipoli ai lui Cristos, mânați de aspirația fierbinte a reformei Bisericii și a unității ei, simțind în adâncul inimilor lor străvechea legătură cu Biserica și Orașul martirajului și mormintelor Fericiților Apostoli Petru și Pavel, au pornit o mișcare ce, pas cu pas, a ajuns să realizeze deplina unire cu Roma. Între etapele decisive merită a fi amintite Sinoadele ținute la Alba Iulia în anii 1697 și 1698, care s-au pronunțat în favoarea Unirii; hotărâtă oficial la 7 octombrie 1698, ea a fost ratificată solemn în Sinodul de la 7 mai 1700.
6. Grație strădaniei unor iluștri Episcopi, precum Atanasie Anghel (+1713), Ioan Inocențiu Micu-Klein (+1768), Petru Pavel Aron (+1764), precum și a altor merituoși prelați, preoți și laici, Biserica Greco-Catolică din România și-a întărit propria identitate și a recunoscut în scurt timp o însemnată dezvoltare. Ținând seama de aceasta, veneratul meu predecesor Pius IX, prin Bulla „Ecclesiam Christi”, din 16 noiembrie 1853, a voit să instituie Mitropolia de Făgăraș și Alba Iulia pentru Românii uniți.
Cum să nu fie recunoscute serviciile prețioase aduse de Biserica Greco-Catolică întregului popor român din Transilvania? La creșterea acestuia ea a avut o contribuție decisivă, reprezentată emblematic de „corifeii” Școlii Ardelene de la Blaj, dar și de numeroasele personalități – ecleziastici și laici – care au lăsat o amprentă de neșters în viața bisericească, culturală și socială a românilor. Un merit însemnat al Bisericii voastre a fost, îndeosebi, acela de a fi mediat între Orient și Occident, asumând, pe de o parte, valorile promovate în Transilvania de Sfântul Scaun și comunicând, pe de alta, întregii catolicități valorile Orientului creștin, care, din cauza divizării existente, erau puțin accesibile. Biserica Greco-Catolică a devenit astfel o mărturie grăitoare a unității întregii Biserici, arătând că ea include în sine valorile instituțiilor, rituri liturgice și tradiții ecleziastice provenind pe căi diferite din aceeași tradiție apostolică (cf. Orientalium Ecclesiarum, 1).
Martori și martiri ai unități
7. Drumul Bisericii Greco-Catolice din România nu a fost niciodată ușor, după cum demonstrează vicisitudinile sale. În decursul veacurilor i s-a cerut acesteia o dureroasă și grea mărturie de fidelitate față de exigența evanghelică a unității. Ea a devenit astfel în mod special Biserica martorilor unității, ai adevărului și iubirii.
Cu toate dificultățile pe care le-a avut de întâmpinat, Biserica Greco-Catolică din România, în fața întregii comunități ecumenice creștine s-a dovedit a fi din ce în ce mai mult un martor deosebit al valorii esențiale a unității bisericești. Însă mai presus de toate, în cea de-a doua jumătate a secolului douăzeci, în epoca totalitarismului comunist, Biserica voastră a trebuit să îndure o crâncenă încercare, meritându-și pe drept titlul de „Biserică a mărturisitorilor și martirilor”. Atunci s-a manifestat cu mai mare claritate lupta dintre „mysterium iniquitatis” – „misterul nelegiuirii” (2 Tes. 2,7) și „mysterium pietatis” – „misterul dreptei credințe” (1 Tim. 3,16) lucrând în lume. De atunci și slava martiriului strălucește cu mai multă vigoare pe chipul Bisericii voastre ca lumină ce se reflectă în conștiința creștinilor lumii întregi, suscitând admirație și gratitudine.
8. Mișcat de această conștiință, am profitat de orice ocazie pentru a avea știri despre voi, mult iubiți Frați și Surori, iar acum doresc să fac să vă parvină încă o expresie a solidarității mele și a sprijinului meu. Când, anul trecut, în timpul pelerinajului în țara voastră, mi-a fost dat să mă rog împreună cu voi în cimitirul catolic din București, am făcut acest lucru purtând în inima mea toată Biserica lui Cristos și, împreună cu întreaga Biserică, am îngenuncheat în tăcere la mormintele martirilor voștri. Multora dintre ei nu le cunoaștem nici măcar locul înmormântării. Dar numele lor sunt înscrise în Cartea celor Vii și fiecare dintre ei a primit „o pietricică albă pe care este scris un nume nou, pe care nimeni nu-l știe, decât primitorul” (Ap. 2,17). Sângele acestor martiri este un ferment de viață evanghelică ce acționează nu doar pe pământul vostru, ci și în atâtea alte părți ale lumii.
În această „imensă mulțime” (Ap. 7,9), îmbrăcată în veșminte albe (cf Ap. 7,13), de martiri și mărturisitori ai Bisericii voastre, „care vin din strâmtorarea cea mare și și-au spălat veșmintele lor și le-au făcut albe în sângele Mielului” (Ap. 7,14) și care „stau înaintea tronului lui Dumnezeu” (Ap. 7,15), strălucesc numele ilustre de Episcopi ca Vasile Aftenie, Ioan Bălan, Valeriu Traian Frențiu, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Alexandru Rusu și al cardinalului Iuliu Hossu. Ei, asemenea rugătorilor care „slujesc ziua și noaptea în templul lui Dumnezeu” (cf Ap. 7,15), mijlocesc împreună cu ceilalți martiri și mărturisitori pentru poporul lor, bucurându-se din partea acestuia de adevărată și profundă venerație. Mărturia martirajului și profesiunea de credință în Cristos și în unitatea Bisericii Sale se înalță ca fumul de tămâie al jertfei de seară (cf Ps. 141,2) spre tronul lui Dumnezeu în numele întregii Biserici, bucurându-se de stima și devoțiunea ei.
Rememorarea trecutului: purificarea memoriei
9. Splendoarea mărturiei de credință și lucrarea generoasă pentru unitate trebuie să fie mereu însoțite în Biserică de angajarea neobosită pentru adevărul în care se purifică și se consolidează dinamismul speranței. Acesta este climatul Jubileului din anul 2000, cu ocazia căruia toată Biserica simte îndatorirea de a-și reexamina trecutul pentru a recunoaște incoerențele în care au căzut fiii săi în raport cu învățătura evanghelică și pentru a putea astfel păși cu fața purificată spre viitorul voit de Dumnezeu.
Dificultățile actuale pe care Biserica voastră le întâmpină în încercarea de a-și reveni după suprimarea ei, precum și resursele umane și materiale limitate care îi înfrânează avântul, ar putea demoraliza sufletele. Însă creștinul știe că, cu cât sunt mai mari obstacolele pe care le are de depășit, cu atât mai încrezător poate conta pe ajutorul lui Dumnezeu, care îi este aproape și pășește împreună cu el. Acest lucru este amintit și în frumoasa voastră cântare „Cu noi este Dumnezeu”, atât de bogată în semnificații și atât de profund întipărită în sufletele credincioșilor voștri.
La acest Jubileu, Biserica voastră, împreună cu Biserica universală, are îndatorirea de a se reîntoarce la trecutul propriu și, mai presus de toate, la perioada persecuțiilor, pentru a actualiza propriul „martirologiu”. Nu este o sarcină ușoară, din cauza izvoarelor reduse și a timpului care s-a scurs, un timp prea scurt pentru maturizarea unei judecăți detașate, dar și destul lung pentru a se expune unor uitări nedorite.
Din fericire, mulți martori ai trecutului recent încă trăiesc. Trebuie, de aceea, depuse eforturile necesare pentru a îmbogăți documentația privind evenimentele petrecute, încât să permită generațiilor viitoare să-și cunoască istoria, o istorie evaluată critic și astfel demnă de încredere. În această perspectivă se cuvine ca mărturia și martiriul oferite de Biserica voastră să fie examinate într-un context mai amplu al suferințelor și persecuțiilor îndurate de creștini în secolul al XX-lea.
În Scrisoarea Apostolică Tertio millenio adveniente am făcut o referire precisă la martirii secolului nostru, „adesea anonimi, ca niște soldați necunoscuți ai cauzei mărețe a lui Dumnezeu” (nr. 37) și am afirmat că, „la sfârșitul celui de-al doilea mileniu, Biserica a devenit din nou o Biserică de martiri… Mărturia adusă lui Cristos până la sânge adevenit un patrimoniu comun catolicilor, ortodocșilor, anglicanilor și protestanților… Este o mărturie ce nu trebuie uitată” (Ibidem). În credința și martirajul acestor creștini unitatea Bisericii apare într-o lumină nouă. Sângele lor, vărsat pentru Cristos și cu Cristos, este temelia sigură pe care se înalță căutarea unității întregii „comunități ecumenice” creștine.
La București s-a pus în evidență faptul că și în România ați suferit împreună: „Regimul comunist a suprimat Biserica Unită cu Roma și a prigonit episcopi, preoți, călugări, călugărițe și laici, dintre care nu puțini au plătit cu sângele fidelitatea lor față de Cristos… Aș dori să aduc un cuvenit tribut de recunoștință și celor care, făcând parte din Biserica Ortodoxă Română și din celelalte Biserici și Comunități religioase, au îndurat persecuții similare și grave limitări. Moartea i-a unit pe acești frați ai noștri de credință în mărturia eroică a martiriului: ei ne lasă o lecție de neuitat de iubire față de Cristos și de Biserică” (Discurs în timpul ceremoniei de bun venit, Aeroportul Băneasa din București, 7 mai 1999, 4). În această privință vă încurajez și acum, cu ocazia Jubileului și a celui de al treilea centenar al Unirii voastre, de a identifica și valoriza figurile martirilor Bisericii Greco-Catolice din România, recunoscând meritul lor de a fi dat un impuls considerabil cauzei unității tuturor creștinilor.
10. Va fi, apoi, foarte util să considerați situația actuală în lumina istoriei voastre. În fapt, devine necesară o examinare aprofundată a contextului, a spiritului și deciziilor sinoadelor provinciale desfășurate în anii 1872, 1882 și 1900. Aceeași rememorare istorică ar trebui să privească și alte importante evenimente care au marcat istoria Bisericii Greco-Catolice Române. Pilda iluștrilor voștri intelectuali ai Școlii Ardelene de la Blaj, care au realizat o examinare atentă a evenimentelor, inspirată de o serioasă analiză istorică și lingvistică, poate servi acestei cercetări ca bază importantă de referință pentru a obține rezultate demne de atenție. În cadrul acestui tip de reexaminare nu vor întârzia să iasă la lumină aspecte fundamentale pentru tradiția teologică, liturgică și spirituală a Bisericii Greco-Catolice din România. În felul acesta identitatea Bisericii voastre și profilul ei spiritual vor apărea cu o nouă vigoare, contribuind atât la cultura României, cât și la cea a întregii „comunități ecumenice” creștine. Din toată inima încurajez și binecuvântez orice efort care va fi depus în acest domeniu.
Cu o angajare specială va trebui, de asemenea, să se adâncească problema receptării Conciliului Vatican II din partea Bisericii Greco-Catolice din România. Din cauza persecuțiilor făptuite în acea epocă, Biserica voastră nu a avut posibilitatea să participe de deplin la acel eveniment istoric, nici să-i perceapă în mod clar lucrarea Spiritului. Tocmai acel Conciliu a înfruntat cu mai mare atenție chestiunile delicate ale Bisericilor Catolice Orientale, ale ecumenismului și ale Bisericii în general. Învățătura conciliară și-a aflat apoi continuitatea în Magisterul succesiv. Îi recunosc bucuros Bisericii Greco-Catolice din România faptul că, în prezent, este angajată într-un îndelungat și susținut efort pentru a-și însuși pe deplin indicațiile Sfântului Scaun.
Semnul unității
11. Grație prezenței Spiritului Sfânt, varietatea în Biserică poate străluci de frumusețe inefabilă, fără să aducă prejudicii unității. În acest sens, Conciliul Vatican II a vorbit despre comorile Bisericilor orientale în comuniune cu Roma: „Căci în ele, întrucât sunt ilustre prin vechimea lor venerabilă, strălucește tradiția care vine de la Apostoli prin Sfinții Părinți și care constituie o parte a patrimoniului revelat de Dumnezeu și indivizibil al Bisericii universale” (Orientalium Ecclesiarum, 1). Prin urmare, întreaga „comunitate ecumenică” creștină are nevoie de glasul lor și de prezența lor. „Biserica sfântă și catolică, care este trup mistic al lui Cristos, este alcătuită din credincioși uniți organic în Spiritul Sfânt prin aceeași credință, aceleași sacramente și aceeași conducere și care, unindu-se în diferite comunități a căror coeziune este asigurată de ierarhie, formează Biserici particulare sau Rituri. Între ele există o admirabilă comuniune, astfel încât diversitatea din Biserică nu dăunează unității, ci mai degrabă o manifestă (Ibidem, 2).
Biserica Catolică, susținută de învățămintele Conciliului Vatican II, s-a angajat cu toată hotărârea, mai ales în decursul ultimelor decenii, pe calea căutării unității între ucenicii lui Cristos. Predecesorii mei imediați, începând cu Ioan al XXIII-lea, de venerată amintire, au înmulțit eforturile în favoarea reconcilierii ecumenice, în mod deosebit cu Bisericile ortodoxe, întrevăzând în aceasta o prețioasă cerință ce derivă din Evanghelie și un răspuns la îndemnurile insistente ale Spiritului Sfânt. Sub privirea milostivă a Domnului ei, Biserica își amintește trecutul său, recunoaște erorile fiilor și mărturisește lipsa lor de iubire față de frații în Cristos și, în consecință, cere iertare și iartă, căutând să restabilească deplina unitate între creștini.
12. Încercarea de a căuta deplina comuniune este în mod inevitabil condiționată de contextul istoric, de situația politică și de mentalitatea dominantă a fiecărei epoci. În acest sens, Unirea transilvană s-a conformat modelului de unitate care prevala după Conciliile din Florența și Trento. În acel timp, dorința fierbinte a unității i-a purtat pe românii din Transilvania la unirea cu Biserica Romei, și de acest dar noi toți suntem profund recunoscători lui Dumnezeu. Totuși, deoarece comuniunea între Biserici nu se poate considera niciodată o țintă definitiv atinsă, darului unității, oferit de Domnul Isus, odată pentru totdeauna, trebuie să-i corespundă o atitudine constantă de înnoire, rod al convertirii interioare a fiecăruia. Circumstanțele schimbate ale prezentului reclamă, în adevăr, să se urmărească unitatea într-un orizont ecumenic mai larg, în care este necesar a se face disponibili ascultării Spiritului și reconsiderării cu curaj a raporturilor cu celelalte Biserici și cu toți frații în Cristos, atitudinea aceluia care știe că „mai presus de nădejde a crezut în nădejde” (Rm. 4,18).
Tocmai cu privire la darul unității, în Scrisoarea apostolică Tertio millennio adveniente notam: „Nouă ni se cere să sprijinim aceste dar fără ușurătate sau reticențe în mărturisirea adevărului” (nr. 34). De aceea, va fi necesar să fie reconsiderată cu suflet nou istoria de trei ori seculară a Bisericii Greco-Catolice din România, printr-o abordare liniștită și senină a evenimentelor care i-au marcat drumul.
Așa cum am încurajat procesul de revizuire a modalităților de exercitare a serviciului petrin în sânul lumii creștine, păstrând neatinse exigențele ce derivă din voința lui Cristos (cf. Enc. Ut unum sint, 95), la fel îndemn să se treacă la o actualizare și la o aprofundare a vocației specifice Bisericilor orientale în comuniune cu Roma, în noul context, făcându-se apel la contribuția de studiu și de reflecție a tuturor Bisericilor. Comisiile teologice stabilite de Păstorii Bisericii Catolice și ai Bisericilor Ortodoxe, în ansamblul lor să caute să lucreze în această complexă perspectivă. Actualmente, în fața creștinilor se pune problema modului „de a primi rezultatele obținute până acum. Ele nu pot rămâne la nivelul afirmațiilor comisiilor bilaterale, ci trebuie să devină un patrimoniu comun. Pentru a se ajunge la aceasta și pentru a întări astfel legăturile de comuniune, este necesar un serios examen care, în diferite feluri, forme și competențe, trebuie să implice poporul lui Dumnezeu în ansamblul său” (Enc. Ut unum sint, 80). Pentru ca: „acest proces… să dea rezultate favorabile, este necesar ca acestea să fie difuzate corespunzător” (Idib., 81). Căutarea unității între creștini, în iubire și în adevăr, este element fundamental pentru o mai rodnică evanghelizare. Din voința lui Cristos, în fapt, Biserica este una și indivizibilă. O adevărată întoarcere la tradițiile liturgice și patristice, comoară pe care voi o împărtășiți cu Biserica Ortodoxă, va contribui la reconcilierea cu celelalte Biserici prezente în România. În acest spirit de reconciliere trebuie încurajată cu căldură continuarea dialogului între Biserica voastră și Biserica Ortodoxă, atât la nivel național, cât și la nivel local, în speranța că toate punctele controversate vor fi clarificate cât mai curând, în spirit de dreptate și dragoste creștinească.
Spiritul dialogului reclamă, totodată, ca Biserica voastră să descopere din ce în ce mai mult, prin aducerea de mulțumire, chipul lui Isus Cristos, pe care Spiritul Sfânt îl zugrăvește în Biserica soră Ortodoxă și același lucru este de așteptat de la aceasta din urmă, în raport cu voi. Veți da astfel mărturia la care apostolul Pavel îi invită pe creștinii din Roma (cf. Rm. 12,9-13).
Importanța rugăciunii
13. Cu ocazia Jubileului, Biserica caută să reînnoiască în lumina plină de bucurie a lui Cristos cel Înviat, invitând fiii săi să răspundă harului divin printr-un serios examen de conștiință și prin strădania purificării și a pocăinței. Este un proces îndelungat care a început în timpul Conciliului Vatican II și încă nu s-a încheiat. Am redescoperit ceea ce a constituit mereu rădăcina sfântă care nutrește Biserica: Cuvântul lui Dumnezeu, interpretat „factis et verbis” – în fapte și cuvinte, de Liturghie, de Concilii, de Părinții Bisericii și de Sfinți. Dar am și repetat cu tărie că izvorul principal al unității în Biserică este Preasfânta Treime (cf. Lumen Gentium, 1-8).
Și Biserica Greco-Catolică din România își înfige rădăcinile în Cuvântul lui Dumnezeu, în învățătura Sfinților Părinți și în tradiția bizantină, dar găsește, în afară de aceasta, o expresie a sa specifică, în unirea cu Scaunul Apostolic și în rănile persecuțiilor din secolul XX, pe lângă latinitatea poporului său. Din toate aceste elemente rezultă identitatea Bisericii voastre, a cărei rădăcină ultimă este Preasfânta Treime. Aceasta este originea primară, izvorul „de apă vie” (Ioan 7,38), la care trebuie să se recurgă necontenit.
Este convingerea mea fermă că întoarcerea la izvoarele tradiției bisericești trebuie să fie însoțită de o constantă și ferventă urcare la Izvorul trinitar. Acest lucru se va putea întâmpla datorită recuperării acelei intimități profunde a fiecăruia dintre noi care se exprimă în rugăciune. Rugăciunea dă putere și iluminează drumul omului. În tăcerea profundă a trăirii în rugăciune se poate ajunge la găsirea adevăratului chip al Bisericii, în autentica și veșnica sa identitatea și se poate descoperi chiar și acel nume cunoscut doar lui Dumnezeu, care reprezintă adevărata identitate a fiecărui creștin. De aceea, Jubileul din 2000, ca și cel de-al treilea centenar al Unirii Bisericii voastre cu Roma, reprezintă timpul rugăciunii la care însuși Dumnezeu ne invită.
Preasfânta Mamă a lui Dumnezeu să ne lumineze și să ne însoțească, ea care rămâne mereu icoana desăvârșită a Bisericii și ocrotitoarea noastră la tronul lui Dumnezeu! Sub aceste auspicii dau din inimă Veneratului Frate, Cardinal Alexandru Todea, Arhiepiscop și Mitropolit emerit de Făgăraș și Alba Iulia, actualului Arhiepiscop și Mitropolit Lucian Mureșan și celorlalți Frați întru Episcopat, Preoților, Călugărilor, Călugărițelor și vouă tuturor, iubiți Credincioși ai Bisericii Greco-Catolice din România, cuvenita Binecuvântare Apostolică.
Din Vatican, la 7 mai anul 2000, al XXII-lea de Pontificat
Ioan Paul al II-lea
