Botezaţi şi trimişi: Biserica lui Cristos în misiune în lume
Iubiţi fraţi şi surori,
Pentru luna octombrie din 2019 am cerut întregii Biserici să trăiască un timp extraordinar de misionaritate pentru a comemora centenarul promulgării scrisorii apostolice Maximum illud a papei Benedict al XV-lea (30 noiembrie 1919). Clarviziunea profetică a propunerii sale apostolice mi-a confirmat cât este de importantă şi astăzi angajarea misionară a Bisericii, recalificarea în sens evanghelic a misiunii sale de a vesti şi de a duce lumii mântuirea lui Isus Cristos, mort şi înviat.
Titlul acestui mesaj este egal cu tema lui Octombrie misionară: Botezaţi şi trimişi: Biserica lui Cristos în misiune în lume. Celebrarea acestei luni ne va ajuta în primul rând să regăsim sensul misionar al adeziunii noastre de credinţă la Isus Cristos, credinţă primită gratuit ca dar la Botez. Apartenenţa noastră filială la Dumnezeu nu este niciodată un act individual ci întotdeauna eclezial: din comuniunea cu Dumnezeu, Tată şi Fiu şi Duh Sfânt, se naşte o viaţă nouă împreună cu atâţia alţi fraţi şi surori. Şi această viaţă divină nu este un produs de vândut - noi nu facem prozelitism - ci o bogăţie de dăruit, de comunicat, de vestit: iată sensul misiunii. Gratuit am primit acest dar şi gratuit îl împărtăşim (cf. Mt 10,8), fără a exclude pe nimeni. Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoaşterea adevărului şi la experienţa milostivirii sale graţie Bisericii, sacrament universal al mântuirii (cf. 1Tim 2,4; 3,15; Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituţia dogmatică Lumen gentium, 48).
Biserica este în misiune în lume: credinţa în Isus Cristos ne dăruieşte dimensiunea corectă a tuturor lucrurilor făcându-ne să vedem lumea cu ochii şi inima lui Dumnezeu; speranţa ne deschide la orizonturile veşnice ale vieţii divine de care suntem părtaşi cu adevărat; caritatea, pe care o pregustăm în sacramente şi în iubirea fraternă, ne împinge până la marginile pământului (cf. Mih 5,3; Mt 28,19; Fap 1,8; Rom 10,18). O Biserică în ieşire până la marginile extreme cere convertire misionară constantă şi permanentă. Câţi sfinţi, câte femei şi câţi bărbaţi de credinţă ne dau mărturie despre asta, ne arată posibilă şi practicabilă această deschidere nelimitată, această ieşire milostivă ca stimulent urgent al iubirii şi al logicii sale intrinsece de dar, de jertfă şi de gratuitate (cf. 2Cor 5,14-21)! Să fie om al lui Dumnezeu cel care-l predică pe Dumnezeu (cf. Scrisoarea apostolică Maximum illud).
Este un mandat care ne atinge de aproape: eu sunt mereu o misiune; tu eşti mereu o misiune; fiecare botezată şi botezat este o misiune. Cine iubeşte se pune în mişcare, este împins în afara sieşi, este atras şi atrage, se dăruieşte celuilalt şi ţese relaţii care generează viaţă. Nimeni nu este inutil şi nesemnificativ pentru iubirea lui Dumnezeu. Fiecare dintre noi este o misiune în lume pentru că este rod al iubirii lui Dumnezeu. Chiar dacă tatăl meu şi mama mea au trădat iubirea cu minciuna, ura şi infidelitatea, Dumnezeu nu se sustrage niciodată de la darul vieţii, destinând pe fiecare fiu al său, din totdeauna, la viaţa sa divină şi veşnică (cf. Ef 1,3-6).
Această viaţă ne este comunicată la Botez, care ne dăruieşte credinţa în Isus Cristos învingător al păcatului şi al morţii, ne regenerează după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi ne inserează în trupul lui Cristos care este Biserica. În acest sens, Botezul este aşadar cu adevărat necesar pentru mântuire deoarece ne garantează că suntem fii şi fiice, mereu şi pretutindeni, niciodată orfani, străini sau sclavi, în casa Tatălui. Ceea ce în creştin este realitate sacramentală - a cărui împlinire este Euharistia -, rămâne vocaţie şi destin pentru fiecare bărbat şi femeie aşteptând convertirea şi mântuirea. De fapt, Botezul este promisiune realizată a darului divin care face fiinţa umană fiu în Fiul. Suntem fiii părinţilor noştri naturali, dar la Botez ne este dată paternitatea originară şi maternitatea adevărată: nu poate să-l aibă pe Dumnezeu ca Tată cel care nu are ca mamă Biserica (cf. Sfântul Ciprian, Unitatea Bisericii, 4).
Astfel, în paternitatea lui Dumnezeu şi în maternitatea Bisericii se înrădăcinează misiunea noastră, pentru că în Botez este înnăscută trimiterea exprimată de Isus în mandatul pascal: după cum Tatăl m-a trimis pe mine, vă trimit şi eu pe voi plini de Duh Sfânt pentru reconcilierea lumii (cf. In 20,19-23; Mt 28,16-20). Creştinului îi revine această trimitere, pentru ca nimănui să nu-i lipsească vestea vocaţiei sale ca fiu adoptiv, certitudinea demnităţii sale personale şi a valorii intrinsece a fiecărei vieţi umane de la zămislirea sa până la moartea sa naturală. Secularismul care se extinde, când devine refuz pozitiv şi cultural al paternităţii active a lui Dumnezeu în istoria noastră, împiedică orice autentică fraternitate universală care se exprimă în respectarea reciprocă a vieţii fiecăruia. Fără Dumnezeul lui Isus Cristos, fiecare diferenţă se reduce la ameninţare infernală făcând imposibilă orice primire fraternă şi unitate rodnică a neamului omenesc.
Destinaţia universală a mântuirii oferite de Dumnezeu în Isus Cristos l-a condus pe Benedict al XV-lea să ceară depăşirea oricărei închideri naţionaliste şi etnocentrice, a oricărei amestecări a vestirii Evangheliei cu puterile coloniale, cu interesele lor economice şi militare. În scrisoarea sa apostolică Maximum illud papa amintea că universalitatea divină a misiunii Bisericii cere ieşirea dintr-o apartenenţă exclusivistă la propria patrie şi la propria etnie. Deschiderea culturii şi a comunităţii la noutatea mântuitoare a lui Isus Cristos cere depăşirea oricărei introvertiri etnice şi ecleziale necuvenite. Biserica şi astăzi continuă să aibă nevoie de bărbaţi şi femei care, în virtutea Botezului lor, răspund cu generozitate la chemarea de a ieşi din propria casă, din propria familie, din propria patrie, din propria limbă, din propria Biserică locală. Ei sunt trimişi la neamuri, în lumea care încă nu este transfigurată de sacramentele lui Isus Cristos şi ale Bisericii sale. Vestind Cuvântul lui Dumnezeu, mărturisind Evanghelia şi celebrând viaţa Duhului cheamă la convertire, botează şi oferă mântuirea creştină respectând libertatea personală a fiecăruia, în dialog cu culturile şi religiile popoarelor la care sunt trimişi. Missio ad gentes, mereu necesară Bisericii, contribuie astfel în manieră fundamentală la procesul permanent de convertire a tuturor creştinilor. Credinţa în Paştele lui Isus, trimiterea eclezială baptismală, ieşirea geografică şi culturală din sine şi din propria casă, nevoia de mântuire din păcat şi eliberarea de răul personal şi social cer misiunea până la marginile pământului.
Coincidenţa providenţială cu celebrarea Sinodului special despre Bisericile din Amazonia mă face să subliniez că misiunea încredinţată nouă de Isus cu darul Duhului său este încă actuală şi necesară şi pentru acele ţinuturi şi pentru locuitorii lor. Rusaliile reînnoite deschid larg porţile Bisericii pentru ca nicio cultură să nu rămână închisă în ea însăşi şi niciun popor să nu fie izolat ci deschis la comuniunea universală a credinţei. Nimeni să nu rămână închis în propriul eu, în autoreferenţialitatea propriei apartenenţe etnice şi religioase. Paştele lui Isus rupe limitele înguste de lumi, religii şi culturi, chemându-le să crească în respectul faţă de demnitatea bărbatului şi a femeii, spre o convertire tot mai deplină la Adevărul Domnului Înviat care dăruieşte tuturor viaţa adevărată.
În această privinţă îmi vin în ajutor cuvintele papei Benedict al XVI-lea la începutul întâlnirii noastre a episcopilor latinoamericani la Aparecida, în Brazilia, în 2007, cuvinte pe care doresc să le prezint aici şi să mi le însuşesc: "Ce a însemnat acceptarea credinţei creştine pentru ţările din America Latină şi din Caraibe? Pentru ele a însemnat cunoaşterea şi primirea lui Cristos, a Dumnezeului necunoscut pe care strămoşii lor, fără să ştie, îl căutau în bogatele lor tradiţii religioase. Cristos era Mântuitorul la care tânjeau în tăcere. A însemnat şi că au primit, cu apele Botezului, viaţa divină care i-a făcut fii ai lui Dumnezeu prin adopţie; în afară de asta, că l-au primit pe Duhul Sfânt care a venit să fecundeze culturile lor, purificându-le şi dezvoltând numeroasele germene şi seminţe pe care Cuvântul întrupat le pusese în ele, orientându-le astfel spre căile Evangheliei. [...] Cuvântul lui Dumnezeu, făcându-se trup în Isus Cristos, s-a făcut şi istorie şi cultură. Utopia de a reda viaţă religiilor precolumbiene, despărţindu-le de Cristos şi de Biserica universală, n-ar fi un progres, ci un regres. În realitate, ar fi o involuţie spre un moment istorice ancorat în trecut" (Discurs la Sesiunea inaugurală, 13 mai 2007: Insegnamenti III, 1 [2007], 855-856).
Mamei noastre Maria încredinţăm misiunea Bisericii. Unită cu Fiul său, încă de la Întrupare, Fecioara s-a pus în mişcare, s-a lăsat implicată total în misiunea lui Isus, misiune care la picioarele crucii a devenit şi propria sa misiune: să colaborăm ca Maica Bisericii să nască în Duh şi în credinţă noi fii şi fiice ai lui Dumnezeu.
Aş vrea să închei cu un scurt cuvânt despre Operele Misionare Pontificale, propuse deja în Maximum illud ca instrument misionar. OMP exprimă slujirea lor adusă universalităţii ecleziale ca o reţea globală care-l susţine pe papa în angajarea sa misionară cu rugăciunea, suflet al misiunii, şi caritatea creştinilor răspândiţi în lumea întreagă. Oferta lor îl ajută pe papa în evanghelizarea Bisericilor particulare (Opera Răspândirii Credinţei), în formarea clerului local (Opera Sfântului Apostol Petru), în educarea unei conştiinţe misionare a copiilor din toată lumea (Opera Copilăriei Sfinte) şi în formarea misionară a credinţei creştinilor (Uniunea Misionară Pontificală). Reînnoind sprijinul meu pentru aceste Opere, urez ca Luna Misionară Extraordinară din Octombrie 2019 să contribuie la reînnoirea slujirii lor misionare aduse ministeriului meu.
Misionarilor şi misionarelor şi tuturor celor care în orice mod participă, în virtutea propriului Botez, la misiunea Bisericii le trimit din inimă binecuvântarea mea.
Din Vatican, 9 iunie 2019, Solemnitatea Rusaliilor
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
