Cine este diavolul?
Biserica învaţă că la început diavolii erau îngeri buni, creaţi de Dumnezeu, dar care apoi de la ei înşişi, prin alegerea lor liberă şi irevocabilă, s-au transformat în răi, răzvrătindu-se, refuzându-l pe Dumnezeu. Evanghelia după sfântul Ioan îl numeşte pe diavol-Satana „principele acestei lumi” (In 12,31). „Diavolul este păcătos încă de la început” (1In 3,8) şi se opune personal lui Dumnezeu şi planului său de mântuire.
Ce putere are diavolul asupra noastră?
În prima scrisoare a aceluiaşi Ioan se citeşte: „Lumea întreagă zace sub puterea Celui Rău” (1In 5,19). Sfântul Paul vorbeşte despre bătălia noastră împotriva puterilor spirituale (cf. Ef 6,10-17). Este şi din cauza lui că păcatul şi consecinţele sale (bolile, suferinţele, cataclismele şi mai ales moartea) au intrat în lume.
Diavolul acţionează în general prin ispită şi înşelăciune; este mincinos, „tată al minciunii” (In 8,44). Poate să înşele, să inducă la greşeală, să amăgească. După cum Isus este adevărul (cf. In 14,6), tot aşa diavolul este mincinosul prin excelenţă. Scriitorul francez Charles Baudelaire spunea că viclenia cea mai perfectă a Satanei constă în a ne convinge că el nu există.
Diavolul are o imensă putere de seducere:
– i-a sedus pe Adam şi Eva: dintre toate faptele săvârşite de diavol „cel mai grav în consecinţele sale a fost seducerea mincinoasă care l-a făcut pe om să nu asculte de Dumnezeu” (CBC, 394);
– a încercat să-l seducă şi pe Cristos în mod direct (cf. Lc 4,1-13) sau folosindu-se de Petru (cf. Mt 16,23);
– încearcă să-i seducă pe discipolii lui Cristos. Strategia pe care o urmează pentru a obţine acest rezultat este să-l convingă pe om că o viaţă trăită în neascultare faţă de voinţa divină este mai bună decât aceea trăită în ascultare. Îi înşală pe oameni convingându-i că nu au nevoie de Dumnezeu şi că sunt autosuficienţi, fără a avea nevoie de har şi de mântuire. Ba chiar îi înşală pe oameni diminuând, mai mult, făcând să dispară simţul păcatului.
„Puterea Satanei nu este totuşi infinită. El nu e decât o creatură, puternică prin faptul că este spirit pur, dar totuşi o creatură: nu poate împiedica edificarea împărăţiei lui Dumnezeu” (CBC, 395).
Acţiunea sa, în afară de faptul că este limitată, „este îngăduită de Providenţa divină care cârmuieşte istoria omului şi a lumii cu putere şi blândeţe. Faptul că Dumnezeu îngăduie acţiunea diavolului este un mare mister, însă «noi ştim că Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor care îl iubesc» (Rom 8,28)” (CBC, 395).
Pentru ce Dumnezeu „permite” Satanei să-l „chinuiască” pe om?
Viaţa pământească este un timp de probă, în timpul căreia Dumnezeu permite diavolului să-l ispitească şi „să-l iscodească” pe om, însă niciodată mai presus de puterile lui. Ştim totuşi prin credinţă că din acest rău Dumnezeu ştie să scoată un bine mai mare deoarece, cu harul său, inima iese purificată din încercare şi credinţa devine mai tare.
În ce mod se comportă Isus cu diavolii?
Înainte de toate el vorbeşte frecvent despre diavol (cf. de exemplu Mt 4,10; Mc 4,15; Lc 10,18; In 8,44). În afară de asta, el acţionează împotriva diavolului:
– a se vedea ispitirea lui Isus din pustiu, împotriva căreia el reacţionează cu putere (cf. Lc 4,1-13); – „Ispitirea din pustiu îl arată pe Isus Mesia smerit care îl biruie pe Satana prin totala sa adeziune la planul de mântuire voit de Tatăl” (CBC, 566);
– în Evanghelia după sfântul Luca citim că Isus le porunceşte diavolilor, care-l recunosc ca Fiul lui Dumnezeu (cf. Lc 4,4,1; 8,28…);
– printre minunile pe care le face Isus există eliberări de posedările diabolice (cf. Mc 1,25-26; 5,2-20); realizând aceste vindecări, el „a luat asupra lui slăbiciunile noastre şi a purtat bolile noastre” (Mt 8,17);
– de mai multe ori evangheliştii ne relatează că Isus practică diferite exorcisme, prin care eliberează unele persoane de chinuirea diavolilor, anticipând astfel marea victorie pe care el o va realiza asupra principelui acestei lumi (cf. Mc 1,25-26), cu moartea şi învierea sa;
– Isus predică venirea împărăţiei lui Dumnezeu, care constituie înfrângerea împărăţiei Satanei: „Dacă eu scot diavolii cu Duhul lui Dumnezeu, împărăţia lui Dumnezeu a ajuns cu adevărat la voi” (Mt 12,28);
– încredinţează şi apostolilor săi puterea de a-i alunga pe diavoli (cf. Mc 3,15; 6,7.13; 16,17);
– învinge toată lumea răului cu moartea şi învierea sa. Isus Cristos l-a învins pe Satana şi a frânt definitiv dominarea duhului rău (cf. Col 2,15; Ef 1,21; Ap 12,7-12), el este „cel mai puternic” care l-a învins pe „cel puternic” (cf. Lc 11,22). „Aveţi încredere – spune Domnul – eu am învins lumea!” (In 16,33);
– atunci când, după moartea sa, coboară în iad, Isus reduce „la neputinţă, prin moarte, pe cel care avea puterea morţii, adică pe diavol” (Evr 2,14).
Cum se învinge diavolul?
În diferite moduri, complementare:
– înainte de toate cu o viaţă genuină de credinţă, caracterizată de o abandonare încrezătoare în iubirea paternă şi grijulie a lui Dumnezeu (cf. Lc 12,22-31), şi de ascultare faţă de voinţa sa (cf. Mt 6,10), imitându-l pe Cristos Domnul. Acesta este scutul cel mai sigur. Cea mai frumoasă victorie asupra influenţei Satanei este convertirea continuă a vieţii noastre, care are o specială şi continuă realizare în sacramentul Reconcilierii, prin care Dumnezeu ne eliberează de păcatele comise după botezul nostru, ne redă prietenia sa şi ne întăreşte cu harul său pentru a rezista la asalturile Celui Rău;
– cu o vigilenţă permanentă: „Vegheaţi! Duşmanul vostru, diavolul, ca un leu care rage, dă târcoale căutând pe cine să înghită” (1Pt 5,8);
– primind şi mărturisind, tot mai mult, prin cuvânt şi prin fapte, evanghelia. Pentru aceasta este nevoie de o vestire integrală şi curajoasă a evangheliei: nu trebuie să ne fie frică să vorbim şi despre diavol, şi mai ales despre victoria pe care Cristos a repurtat-o deja asupra lui şi continuă să o repurteze în persoana credincioşilor săi;
– luptând împotriva seducerilor şi ispitelor sale. „Întreaga istorie a oamenilor este străbătută de o bătălie aprigă împotriva puterilor întunericului; aceasta a început de la origini şi va dura, după cum spune Domnul, până în ziua de apoi. Prins în această înfruntare, omul trebuie să se lupte necontenit pentru a adera la bine şi nu-şi poate dobândi unitatea lăuntrică decât cu mari eforturi, cu ajutorul harului lui Dumnezeu” (Conciliul al II-lea din Vatican, Gaudium et spes, nr. 37, 2);
– fugind de păcat, evitând păcatul, care „este o jignire adusă lui Dumnezeu: «Împotriva ta, doar împotriva ta am greşit şi ceea ce este rău în ochii tăi am făcut» (Ps 51,6). Păcatul se ridică împotriva iubirii lui Dumnezeu faţă de noi şi ne îndepărtează inimile de ea. Ca şi păcatul originar, el este o neascultare, o revoltă împotriva lui Dumnezeu, prin voinţa de a deveni «ca nişte dumnezei», cunoscând şi determinând binele şi răul (Gen 3,5). Păcatul este astfel iubire de sine până la dispreţul faţă de Dumnezeu” (CBC, 1850);
– folosind discernământul. „Duhul Sfânt ne face să discernem între încercare, necesară pentru creşterea omului lăuntric spre o «virtute încercată» şi ispită, care duce la păcat şi la moarte. Trebuie să discernem între «a fi ispitit» şi «a consimţi» la ispită. În sfârşit, discernământul demască minciuna ispitei: în aparenţă obiectul ei este «bun, plăcut la vedere, vrednic de dorit» (Gen 3,6), pe când în realitate rodul ei este moartea” (CBC, 2847);
– rugându-ne: „Dacă Dumnezeu este cu noi, cine va fi împotriva noastră” (Rom 8,31). Acelaşi Domn, în rugăciunea Tatăl nostru, ne-a învăţat să-i cerem lui Dumnezeu Tatăl: „Mântuieşte-ne de Cel Rău”. „Cerând să fim eliberaţi de Cel Rău, ne rugăm şi să fim eliberaţi de toate relele prezente, trecute şi viitoare, al căror autor sau instigator este el (diavolul). În această ultimă cerere, Biserica aduce înaintea Tatălui toată mizeria lumii. Împreună cu eliberarea de relele care copleşesc omenirea, ea imploră darul preţios al păcii şi harul aşteptării statornice a întoarcerii lui Cristos. Rugându-se astfel, ea anticipă în smerenia credinţei aşezarea tuturor oamenilor şi a lucrurilor sub un singur Cap, Acela care «are cheile morţii şi ale iadului» (Ap 1,18), «cel care este, care era şi care vine, Atotputernicul! » (Ap 1,8)” (CBC, 2854);
– recurgând uneori şi la exorcism.
Ce este un exorcism?
– exorcismul este o formă veche şi specială de rugăciune, pe care Biserica o foloseşte împotriva puterii diavolului.
– se vorbeşte de exorcism „când Biserica cere în mod public şi cu autoritate, în numele lui Isus Cristos, ca o persoană sau un obiect să fie apărat împotriva influenţei Celui Rău şi eliberat de sub stăpânirea lui” (CBC, 1673).
– este „o rugăciune din genul sacramentaliilor” (Ritualul exorcismelor, Praenotanda, nr. 11). Sacramentaliile „sunt semne sacre instituite de Biserică, prin care sunt sfinţite unele circumstanţe ale vieţii. Ele cuprind o rugăciune însoţită de semnul crucii şi de alte semne” (Compendiu CBC, 351). Printre sacramentalii, ocupă un loc important binecuvântările (a persoanelor, a mesei, a obiectelor, a locurilor), consacrările persoanelor, dedicările lucrurilor pentru cultul lui Dumnezeu, binecuvântarea uleiurilor sfinte, exorcismele.
În ce forme se practică exorcismul?
Într-o dublă formă: simplă şi solemnă
1) Forma simplă-obişnuită este cea în care exorcismul este practicat în timpul celebrării botezului. „Deoarece botezul semnifică eliberarea de păcat şi de cel care l-a instigat – diavolul – asupra candidatului se rosteşte un exorcism (sau mai multe). Este uns cu uleiul catecumenilor sau celebrantul îşi impune mâna asupra lui şi candidatul se leapădă în chip explicit de Satana. Astfel pregătit, el poate mărturisi credinţa Bisericii, căreia îi va fi «încredinţat» prin botez” (CBC, 1237).
2) Exorcismul solemn, numit exorcismul mare, nu poate fi făcut decât de către un preot şi cu permisiunea episcopului. În aceasta trebuie să se procedeze cu prudenţă, respectând cu stricteţe normele stabilite de Biserică (cf. Codul de drept canonic, can. 1172). Exorcismul are drept scop alungarea demonilor sau eliberarea de sub influenţa demonică, şi aceasta prin autoritatea spirituală pe care Isus a încredinţat-o Bisericii sale. Foarte diferit este cazul maladiilor, mai ales psihice, a căror îngrijire este de domeniul ştiinţelor medicale. Aşadar, este important să se stabilească, înainte de a celebra exorcismul, că este vorba de o prezenţă a Celui Rău şi nu de o boală” (CBC, 1673).
Ce alte caracteristici are exorcismul solemn?
„Exorcismul trebuie să se desfăşoare într-un climat de credinţă şi de rugăciune umilă şi încrezătoare, aşa încât să se evite orice impresie de eficacitate automată: eliberarea de influenţa diabolică are loc dacă şi atunci când Dumnezeu vrea. Dacă, aşa cum este indicat la nr. 35 din Premise, sunt prezenţi şi unii credincioşi, aceştia să fie îndemnaţi să se roage intens după cum este prevăzut de Ritual.
În pofida prudenţei cu care în mod normal este celebrat, Ritul exorcismului nu este un fapt privat, ci un eveniment care priveşte întreaga comunitate. De fapt, exorcistul este un membru al comunităţii, acţionează în numele lui Cristos şi, în numele Bisericii, exercită o slujire specifică. Şi credinciosul care cere exorcismul este un membru al comunităţii, unul din acei membrii pe care comunitatea trebuie să-l iubească cu iubire preferenţială: de fapt, atunci când este sub puterea Celui Rău, el este cel mai sărac dintre săraci, care are nevoie de ajutor, de înţelegere şi de mângâiere” (Ritualul exorcismelor, Prezentare CEI, nr. 13; 16).
E adevărat, orice act de exorcism este rugăciune pentru eliberarea persoanei posedate de Cel Rău, dar în acelaşi timp este vestire:
– a împărăţiei lui Dumnezeu şi a lui Cristos, care ia asupra sa slăbiciunile noastre şi care, ca unic eliberator şi mântuitor, ne eliberează de rău;
– a eliberării totale (spirituale şi fizice) şi mijlocite (prin intermediul Bisericii) de influenţa diabolică;
– a realităţii escatologice: semn care anticipă victoria finală a lui Cristos asupra Satanei, asupra bolii, asupra morţii.
Cum devine cineva exorcist?
Exorcistul (termen legat de verbul grecesc exorkizein = a conjura) este un om al rugăciunii, care acţionează în numele Bisericii cu puterea Duhului Sfânt. O slujire care este un dar al lui Dumnezeu, conferit de episcop exclusiv preoţilor din cadrul diecezei şi exercitat de ei prin intermediul Bisericii. Evlavia, ştiinţa, integritatea vieţii, echilibrul, discernământul, pregătirea teologică şi experienţa spirituală, capacitatea de ascultare sunt condiţiile indispensabile pentru o slujire care este şi un drum de sfinţenie specială deoarece duce la confruntarea directă cu diavolul. Îndeosebi, se cere de la exorcist prudenţă, fie pentru a-şi da seama de prezenţa Celui Rău, fie pentru a respecta normele stabilite de Biserică. Slujirea exorcistului, în afară de eliberare, este şi o slujire de mângâiere.
Cine sunt sataniştii?
„Pot fi:
1) persoane cu tendinţe masochiste, cu o necesitate de a se simţi slabi pentru a căuta apoi ajutor;
2) persoane care renunţă la libertatea personală pentru a fi compătimiţi, acceptând astfel directivele conducătorilor satanici importanţi;
3) persoane pătrunse de sentimente de vinovăţie pentru că au comis păcate mari şi se tem că vor fi pedepsite;
4) persoane care percep ambientul social-familiar-religios ca pe un tiran;
5) persoane care nu suportă legea şi autoritatea, pentru că se tem că sunt distruse;
6) persoane atrase spre moarte: ar vrea să se transforme pe sine şi lumea într-un cimitir în care este pace stabilă;
7) persoane care folosesc simboluri ale morţii: perdele negre şi funerare în sălile de întâlnire, cu prezenţa craniilor, capul acoperit cu glugă, cu sacrificarea de animale şi uneori de oameni” (din Toscana oggi, 22.06.2008).
Cum se recunoaşte posedarea diabolică?
– „Fenomenele diabolice extraordinare ale posedării, ale obsesiei, ale chinuirii şi ale infestării sunt posibile, dar de fapt, după părerea experţilor, sunt rare” (Ritualul exorcismelor, Prezentare CEI, nr. 7);
– ritualul exorcismului semnalează diferite criterii şi indicii care permit să se ajungă, cu certitudine prudentă, la convingerea că e vorba de o posedare diabolică. Atunci, exorcistul autorizat poate să facă ritul solemn al exorcizării;
Unele din aceste criterii sunt:
– vorbirea cu multe cuvinte în limbi necunoscute sau înţelegerea acestor limbi necunoscute;
– a face cunoscute lucruri depărtate sau ascunse;
– a demonstra forţe dincolo de propria condiţie;
– aversiune vehementă faţă de Dumnezeu, faţă de sfânta Fecioară Maria, faţă de sfinţi, faţă de cruce şi faţă de imaginile sacre.
Există rugăciuni care trebuie recitate în cazuri minore de influenţă a diavolului?
Desigur. În Ritualul exorcismelor se găsesc şi:
– rugăciunile care trebuie recitate public de către un preot, cu permisiunea episcopului, atunci când se consideră în mod prudent că există o influenţă a Satanei asupra locurilor, obiectelor sau persoanelor, fără a ajunge însă la stadiul unei adevărate posedări;
– o culegere de rugăciuni care trebuie recitate privat de către credincioşi, atunci când ei bănuiesc în mod temeinic că sunt supuşi influenţelor diabolice (cf. Ritualul exorcismelor, Apendice II, Rugăciuni pentru uzul privat al credincioşilor).
Ce alte sfaturi utile dă Biserica în privinţa influenţei Celui Rău?
Iată câteva:
– „A nu căuta senzaţionalul şi a evita fie credulitatea oarbă care vede intervenţii diabolice în orice anomalie şi dificultate, fie raţionalismul preconceput care exclude a priori orice formă de intervenţie a Celui Rău în lume;
– a fi atenţi faţă de cărţi, programe de televiziune, informaţii ale mijloacelor de comunicare, care pentru a avea profit exploatează interesul răspândit faţă de fenomene neobişnuite sau nesănătoase;
– a nu recurge niciodată la cei care practică magia sau se consideră deţinători de puteri oculte sau de medium sau presupun că au primit puteri speciale. În caz de dubiu cu privire la prezenţa unei influenţe diabolice este necesar să se adreseze înainte de toate la discernământul preoţilor exorcişti şi la ajutoarele de har oferite de Biserică mai ales în sacramente;
– a cunoaşte semnificaţia autentică a limbajului folosit de Sfânta Scriptură şi de Tradiţie şi a forma o atitudine corectă faţă de prezenţa şi acţiunea Satanei în lume;
– a-şi aminti că superstiţia, magia şi, cu atât mai mult, satanismul sunt contrare demnităţii şi raţionalităţii omului şi credinţei în Dumnezeu Tatăl Atotputernic şi în Isus Cristos Mântuitorul nostru” (Ritualul exorcismelor, Prezentare CEI, nr. 8).
De Mons. Raffaello Martinelli
Traducere: pr. Mihai Pătraşcu
NB: Pentru a aprofunda tema, iată câteva documente pontificale:
– Ritualul exorcismelor, traducere a De exorcismis et supplicationibus quibusdam, promulgat cu decretul Congregaţiei pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor la 22 noiembrie 1998;
– Catehismul Bisericii Catolice (CBC), nr. 1673; Compendiu CBC, nr. 352;
– Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, Instrucţiune cu privire la rugăciunile pentru a obţine de la Dumnezeu vindecarea, 14 septembrie 2000.
