Patroană a căsătoriilor în dificultate, a fiilor depărtați de Dumnezeu, a femeilor casnice, a mamelor, a victimelor adulterului și abuzului, a văduvelor, a alcoolicilor.
„Cuvântul grec «filosofia» înseamnă iubirea înțelepciunii. Eu aș fi putut să te neglijez cu indiferență în scrierile mele, dacă tu nu ai fi iubit înțelepciunea. Dar tu o iubești mai mult decât mă iubești pe mine și eu știu cât mă iubești. Tu ai făcut în ea atâtea progrese, încât nu ai tremurat niciodată înaintea morții, care, după cum o afirmă cu toții, reprezintă culmea cea mai înaltă a filosofiei. Oare nu ar trebui să devin în mod spontan un discipol al tău?" (Sf. Augustin, citat în P. Manns, I santi, I, Jaca Book, Milano, 1989, p. 219).
Monica se afla cu Augustin la Cassiciaco, aproape de Milano, și din voința fiului, participa la conversațiile pe care grupul de prieteni le ținea pe teme religioase și filosofice. Într-o zi mama și-a spus gândul ei cu privire la o anumită problemă și Augustin i-a cerut lui Alipiu să-l noteze în cartea pe care o scria. Mama s-a mirat: „Ce faci? Nu am auzit niciodată spunându-se că în scrierile voastre pe care le citiți sunt admise la asemenea dezbateri și femeile!" De aici, răspunsul fiului, pe care l-am prezentat la început.
Și avea dreptate, deoarece Monica a fost tipul de femeie care a știut să o imite pe Maria, „scaunul înțelepciunii, stăpâna casei" (Chiara Lubich, Scritti spirituali, Città Nuova, Milano, 1978, pag. 27), și a reușit să transmită înțelepciunea în inima fiilor, dând lumii acel geniu care a fost Augustin.
Soție și mamă exemplară
S-a născut la Tagaste, în 332, într-o familie creștină înstărită, și a fost educată în credință. Contrar obiceiului timpului, i s-a permis să studieze și ea a profitat de această oportunitate citind cu mult folos Sfânta Scriptură.
Copilă fiind, la un moment dat, era în pericol să se obișnuiască prea mult cu vinul. Erau, de fapt, mai mult tinere care mergeau să ia vin din butoaiele familiei pentru a aduce la masă. Monica a prins gustul și alerga cu plăcere sa bea câte un pahar, în ascuns, și un pahar cerea altul, până ce ajungea să nu se mai țină bine pe picioare. Într-o zi, însă, servitoarea, dându-și seama de acest lucru, în timp ce se certau, i-a spus în față, fără menajamente: „Ești o bețivă!". Monica a plâns de rușine și atunci a spus pentru totdeauna adio vinului.
Cănd a ajuns mare, s-a căsătorit cu Patriciu, un tânăr legionar ce împlinea diferite funcții în administrația locală, care aparținea unei familii oneste și cu bunăstare, dar un lucru nu-i plăcea Monicăi: Patriciu încă nu era creștin! Dar cum în viață nu le poți avea pe toate, a acceptat să se căsătorească cu el, în speranța că îl va converti.
Viața de familie a fost curând animată de sosirea celor trei fii: Augustin, Navigiu, pe care îl regăsim la Milano cu fratele său, și o fată care, căsătorită și apoi rămasă văduvă, a ajuns stareță la mănăstirea de femei din Hippona.
Pentru Patriciu, care își respecta și își iubea foarte mult soția și fiii, faptul de a se fi căsătorit cu Monica a însemnat un mare noroc, cum se poate constata din cele povestite de fiul lui, Augustin, înConfesiuni:
„Educată la castitate și cumpătare, ea a fost credincioasă soțului... și a căutat să-l câștige pentru tine [Dumnezeule], vorbindu-i despre tine prin elocința vieții sale morale, cu care tu ai împodobit-o, făcând-o iubită și admirată de dânsul. Ea a tolerat infidelitățile soțului cu atâta resemnare, încât niciodată nu s-a certat cu el din această cauză... El era, în ciuda acestui fapt, foarte afectuos, dar uneori și irascibil. Ea nu opunea rezistență soțului când se mânia, nici prin fapte și nici prin cuvinte. Apoi, când mânia dispărea și revenea liniștea, la momentul oportun, își prezenta propriile justificări privind modul său de a fi, dacă s-ar fi întâmplat ca el să se tulbure din vina ei. Multe alte matroane, deși aveau soți mai blânzi, purtau semnele bătăilor, chiar fața desfigurată și, vorbind cu prietenele, se plângeau de viața bărbaților lor. Ea, însă, schimba vorba... Acelea se minunau, deoarece știau că ea trebuia să-și suporte soțul crud, dar nu au auzit-o niciodată plângându-se și nici purtând vreun semn care să trădeze faptul că Patriciu ar fi bătut-o sau că ar fi fost, chiar și numai o dată, vreo ceartă între ea și el..."
Lacrimile mamei
Când Augustin avea doar 16 ani, Patriciu a murit. Cu un an mai înainte intrase în catecumenat și, pe patul de moarte, a primit Botezul. Monica a trebuit să preia nu numai treburile casei, ci și administrarea bunurilor. Dar nu acest lucru o preocupa. Necazul ei era Augustin: dacă de mic a fost un copil foarte bun, acum alerga însă după lucrurile acestei lumi și punea în dubiu însăși credința creștină pe care a supt-o o dată cu laptele matern. Ar fi voit să-și convingă până și mama să abandoneze creștinismul în favoarea maniheismului. Cu ea nu a reușit, dar cu fratele său, Navigiu, da.
Augustin își continua studiile la Cartagina, dar, în același timp, s-a dedat plăcerilor vieții. Monica îl urmărea cu neliniște și, după ce a încercat toate mijloacele pentru a-l readuce pe drumul cel bun, a făcut o ultimă încercare, spunându-i că nu mai este dorit acasă, dacă continuă să trăiască cu sclava sa.
Augustin își iubea mama și știa că are dreptate, dar nu simțea nevoia să-și schimbe viața. Terminându-și studiile cu succes, a voit să-și găsească norocul plecând din Africa și îndreptându-se spre Roma. Mama s-a decis să-l urmeze, dar el, printr-o stratagemă, a lăsat-o la Cartagina și a plecat cu sclava sa. Acea noapte a fost petrecută de Monica în lacrimi, la mormântul sfântului Ciprian.
Aventura milaneză
Chiar dacă a fost înșelată, ea nu a renunțat la preocuparea sa și, după câțiva ani, era și ea la Roma, în căutarea fiului. Dar acesta nu se oprise pentru mult timp în cetatea eternă. L-a găsit la Milano și, în scurt timp, a avut bucuria de a-l vedea frecventând școala lui Ambroziu și pregătindu-se pentru Botez împreună cu fratele său, Navigiu, însoțit de tovarășa de viață și de fiul avut de la ea și de Alipiu.
Monica nu-și credea ochilor. Rugăciunile ei au fost deci, ascultate. Nu-i spusese oare episcopul: „Este imposibil ca fiul atâtor lacrimi să se piardă"?
În noaptea de Paști a anului 387, Ambroziu îi cufunda pe Augustin și pe prietenii săi în izvorul baptismal. Imediat după aceea, africanii s-au retras din nou la Cassiciaco, pentru medita, pentru a scrie și pentru a face proiecte de viitor.
Monica își făcea și ea planurile sale. De acum era în vârstă și nu mai putea rămâne mult timp alături de fiul ei. Voia să-l știe în ordine. Pentru că nu putea, din cauza legilor romane, să-l căsătorească cu femeia cu care își trăise viața până în acel moment, din cauza condiției ei umile, trebuia să aibă grijă de viitorul ei și al fiului care la Botez primise numele de Adeodat, „darul lui Dumnezeu". Femeia, din partea ei, era de acord. Dar cine putea să-i ia locul? Era foarte dornică să-i găsească o soție creștină, capabilă să trăiască alături de fiul ei.
Când i-a vorbit lui Augustin despre aceste lucruri, acesta a acceptat aranjamentul pentru viitorul femeii și al fiului, dar a zis un „nu" sec unei posibile căsătorii. Monica a simțit aceasta ca o lovitură și numai când fiul ei i-a prezentat motivul, zâmbetul i-a luminat chipul. Da, Augustin era un om nou și dorea să folosească moștenirea pentru a fonda o mănăstire și a trăi și el ca un călugăr.
Ultima aventură
Împreună au pornit pe drumul întoarcerii. Adio, Milano, cu episcopul tău Ambroziu, mai mult înger decât om; adio, Roma, cu celebritățile tae imperiale, dar cufundată încă în lăcomia banului și a puterii. S-au oprit la Ostia, închiriind o casă în așteptarea plecării unei nave. Aici s-a petrecut un fapt mișcător, pe care Augustin îl povestește în cunoscuta sa carte Confesiuni. Îl reproducem pentru bucuria spirituală a cititorului:
„S-a întâmplat odată că eu și ea eram singuri; aplecați pe pervazul unei ferestre care dădea în grădina interioară a casei ce ne găzduia, acolo, lângă Ostia, unde, departe de zgomotul asurzitor al lumii, după oboseala lungii călătorii, ne pregăteam să ne îmbarcăm.
Vorbeam singur cu mare plăcere și, uitând de trecut, ne proiectam spre viitor, căutând să cunoaștem, în lumina Adevărului prezent, ce ești tu, condiția veșnică a sfinților, adică acea viață pe care ochiul n-a văzut-o, nici urechea n-a auzit-o, nici nu a intrat vreodată în inima omului. Eram plini de dorința de a sorbi din apa care vine din izvorul tău, din acel izvor de viață ce se găsește la tine. Spuneam lucruri de acest fel, chiar dacă nu tocmai în modul acesta și cu aceste cuvinte precise. Totuși, Doamne, tu știi că în acea zi, în timp ce vorbeam astfel și, între un cuvânt și altul, această lume, cu toate plăcerile sale, își pierdea înaintea ochilor noștri forța chemării sale, mama mea mi-a spus: «Fiule, în ceea ce mă privește, eu nu mai găsesc nici o atracție pentru această viață. Nu știu ce să mai fac aici, pe pământ, și pentru ce mă mai aflu aici. Această lume nu mai este un obiect al dorințelor mele. A existat un motiv pentru care eu doream să mai rămân în această viață: să te văd creștin catolic, înainte de a muri. Dumnezeu m-a ascultat mai mult decât aș fi îndrăznit să sper, mi-a dat posibilitatea să te văd în slujba sa și dezrobit de aspirațiile unei fericiri pământești. Ce să mai fac aici?»
Nu-mi amintesc bine ce i-am răspuns. Între timp, în circa cinci zile sau mai puține chiar, a căzut la pat, având febră. În timpul bolii, într-o zi, a avut un leșin și, pentru puțin timp, și-a pierdut cunoștința. Noi i-am venit în ajutor, dar ea, revenindu-și imediat, ne-a privit pe mine și fratele meu, care ne aflam în picioare alături de ea, și a spus, ca și cum ar fi căutat ceva: «Unde eram?»
Apoi, văzându-ne tulburați din cauza durerii, a spus: «Să o îngropați aici pe mama voastră». Eu tăceam, având noduri în gât, și căutam să-mi țin lacrimile. Fratele meu, în schimb, a spus câteva cuvinte pentru a exprima dorința de o vedea închizând ochii în patrie, și nu în țară străină. Și, adresându-mi-se, mi-a spus: «Auzi ceea ce spune?» Și imediat după aceea, ne-a spus amândurora: «Să îngropați acest trup unde vă va plăcea mai mult; nu vreau să vă fie o greutate. Numai acest lucru vi-l cer, ca oriunde veți fi, să vă amintiți de mine la altarul Domnului»".
După nouă zile de boală, „acel suflet binecuvântat și sfânt a părăsit acel pământ". Și atunci, Augustin a plâns, repetând: „Tu m-ai născut de două ori!" Și avea dreptate. Misiunea Monicăi pe acest pământ se încheiase, după ce semănase în inima fiului ei iubirea pentru înțelepciune.
