Încă de la primul său discurs de sfârşit de an adresat Curiei Romane, Papa Francisc n-a pierdut niciodată ocazie pentru a stigmatiza un viciu care apare des în fiecare curie, dar şi în fiecare comunitate, mai ales monastică sau călugărească: bârfele şi murmurările. Şi cuvintele sale – în discursuri oficiale ca şi în predici spuse liber – nu se tem de expresii biciuitoare: a cerut practica „obiecţiei de conştiinţă” în faţa cuvintelor zadarnice care pot să ucidă, a condamnat „terorismul bârfei”, a avertizat cu privire la „murmurări şi invidii” mai ales pe cel care are o slujire în Biserică şi pe cel care trăieşte viaţa călugărească, evidenţiind „puterea distructivă” a limbii folosite ca armă împotriva fraţilor şi surorilor.
Dar ce sunt murmurările şi bârfa? Murmurare este cuvânt, discurs ostil care exprimă reprobare, indispoziţie, dar care nu este spus cu glas tare şi celui căruia ar trebui să i se spună ca eventuală corectare fraternă, ci este şoptită în ascuns, acoperită, mai asemănătoare cu un zgomot neclar decât cu un cuvânt uman (murmur). Rodolfo Ardente (secolul al XI-lea) aşa o defineşte: murmuratio est oblocutio depressa minoris contra maiorem ob impositam sibi rei gravitatem.
A nu se uita că murmurarea este un viciu detestabil, descris de mai multe ori în Biblie. Această atitudine apare în cărţile în care se atestă ieşirea din Egipt a poporului lui Israel. În drumul din deşert, ajuns la Mara, când apa s-a constatat că este amară, atunci „poporul a murmurat împotriva lui Moise” (Ex 15,24). Imediat după aceea, iată o altă murmurare în deşertul Sin, împotriva lui Moise şi Aron, cele două călăuze ale exodului: „De-am fi murit de mâna Domnului în ţara Egiptului, când şedeam lângă oalele cu carne, când mâncam pâine pe săturate! Dar voi ne-aţi scos în pustiul acesta ca să moară de foame toată această adunare” (Ex 16,3). Şi însuşi Moise defineşte aceste cuvinte ca murmurare (Ex 16,8). Puţin mai departe, la Refidim, „poporul a murmurat împotriva lui Moise” (Ex 17,3). Şi Maria şi Aron, sora şi fratele lui Moise, au murmurat împotriva lui („au vorbit împotriva lui Moise”, Num 12,1) şi au primit de la Dumnezeu pedeapsa leprei (cf. Num 12,9-10).
Murmurări sunt contestări la adresa conducerii, a autorităţii, dar nu adresate direct destinatarului, ci făcute în ascuns, când este posibil de a face judecăţi, de a mări faptele petrecute, de a le manipula, nefiind prezent cel care ar putea şi ar avea dreptul sacrosanct de a explica, de a se apăra sau de a fi de acord cu umilinţă cu critica. Psalmii istorici vor aminti aceste murmurări şi sancţiunea lor, reînnoind mereu invitaţia de a nu participa la ele. Numai un exemplu, care arată printre altele cum murmurarea este strâns legată de lipsa de credinţă (cf. şi Ex 16,8): „Nu s-au încrezut în cuvântul lui. Au murmurat în corturile lor, n-au ascultat glasul Domnului” (Ps 106,24-25). În sfârşit, uimeşte că restul umil şi sărac al lui Israel este prezentat cu o trăsătură care se referă tocmai la folosirea cuvântului: „nu va mai spune minciuni şi nu se va mai găsi în gura lor o limbă înşelătoare” (Sof 3,13).
În Noul Testament, în afară de murmurările îndreptate împotriva lui Isus de adversarii săi (cf. Lc 5,30; In 6,41.43.61) sau de mulţimi (cf.In 7,12.32), este impresionant de observat cu câtă insistenţă scrierile apostolice avertizează cu privire la acest viciu teribil: „Nici să nu murmuraţi aşa cum au murmurat unii dintre ei şi au fost nimiciţi de îngerul nimicitor” (1Cor 10,10); „Toate să le faceţi fără murmurări” (Fil 2,14); „Practicaţi ospitalitatea unii faţă de alţii, fără plângeri” (1Pt 4,9).
Aşadar murmurările par viciul care apare cel mai des în comunităţi: de ce? Pentru că sunt modul cel mai uşor de descărca violenţa faţă de autoritate şi faţă de deciziile sale sau faţă de alţii din comunitate, când nu se are curajul acelui faţă în faţă, al adresării cuvântului în mod clar celui pe care-l considerăm că are nevoie de corectare şi de critică, sau al luării cuvântului în contexte comunitare cum este capitlul zilnic. Şi dacă nu se are curajul acelui faţă în faţă, de ce să nu se exprime critica faţă de unul dintre membrii consiliului, instituit şi pentru asta, sau faţă de doi sau trei bătrâni, conform învăţăturii evanghelice (cf. Mt 18,15-17)? Indolenţii, fricoşii, cei care nu au o postură de adevăr în transparenţă, recurg cu uşurinţă la murmurare, mai ales faţă de autoritate, cer să nu fie judecaţi de acea autoritate pe care ei o judecă în ascuns.
Apoi, murmurarea creează complicitate. De fapt, cel care are o dificultate cu autoritatea sau nu este leal, ştiind că un altul este în aceeaşi dificultate, murmură cu el: în acest mod se creează o complicitate-contra, se arată un sprijin fratern faţă de celălalt, sunt solidari cu el, şi astfel celălalt va fi la rândul său mai solidar sau prieten cu acela care sprijină criticile sale sau acuzele sale. Acestea sunt operaţiuni uneori inconştiente, dar care sunt descoperite de cel care se întreabă cu privire la propria responsabilitate, încearcă să se cunoască şi în zonele sale de umbră şi de răutate, încearcă să fie sincer şi transparent.
Traducere: pr. Mihai Pătrașcu
