Una dintre „perlele“ pescuite de profesorii de română pe care am reţinut-o pentru strania inocenţă a răspunsului a fost cea dată de un elev la întrebarea „Ce este Şcoala Ardeleană?“ – „O şcoală de-acolo, de la ei, din Ardeal“. Mi-am amintit acest lucru ascultînd cu două săptămîni în urmă comentariile pline de substanţă şi de detalii legate de „La Scuola Latina di Transilvania“ şi de pasiunea sa faţă de Ion Budai Deleanu, a cărui operă o cunoştea în detalii, ale unui profesor italian, Alessandro Zuliani, de la Catedra de Limbă şi literatură română şi de Filologie romanică a Universităţii de Studii din Udine.
Pentru că la sfîrşitul lunii aprilie a apărut în librării un album care îi strînge între coperţile sale nu doar pe reprezentanţii acestei generaţii de aur ai Şcolii Ardelene, despre care majoritatea românilor ştiu cam cît ştia şi elevul citat, dar şi pe ctitorii Revoluţiei paşoptiste şi ai Unirii din 1918, iar acest eveniment editorial a fost acoperit de tăcere, am realizat acest interviu cu teologul şi istoricul creştinismului timpuriu, Cristian Bădiliţă, unul dintre autorii lucrării Geniul greco-catolic românesc, apărut la Editura Vremea.
Cristian Bădiliţă, eşti scriitor (ai semnat peste şaizeci de titluri – cărţi de poezie, eseu, studii, articole), eşti traducător şi comentator al Noului Testament, plus Apocalipsa după Ioan, precum şi al Faptelor apostolilor), eşti coordonator al unui proiect, al unei opere fundamentale – Septuaginta –, eşti, uneori, artist vizual: ai expus Poeme pentru păsări şi extratereştri“ în mai multe muzee şi biblioteci, iar de curînd în mai multe oraşe – Curtea de Argeş, Alba Iulia, Oradea – sub titlul Semnul lui Iona, lucrări de artă plastică dedicate celor şapte episcopi martiri ai Bisericii române unite cu Roma, morţi în faimă de martiri şi care vor fi beatificaţi de către Papa Francisc, la Blaj, pe 2 iunie (la care vom mai reveni), expoziţie ce reprezintă un fel de prelungire a volumelor tale de teologie şi poezie. Eşti doctor al Universităţii Sorbona în istoria creştinismului timpuriu, dar nu a fost de ajuns, pentru că ai devenit şi un alt fel de istoric, semnînd recent o proaspătă apariţie editorială alături de Laura Stanciu, profesor la Universitatea
„1 Decembrie“ din Alba Iulia, un album pe care l-aţi încredinţat Editurii Vremea, un „must have“, în primăvara aceasta, şi prezent în librării în preajma sărbătorii Învierii Domnului, intitulat Geniul greco-catolic românesc. Şi de aici se naşte o cascadă de întrebări: titlul albumului, deşi nu pare, are un potenţial polemic. Vă aşteptaţi ca acesta să deranjeze orgolii, să creeze disconfort în rîndul altor confesiuni creştine care nu şi-au pus în valoare în acest fel personalităţile marcante?
Orice afirmaţie normală pare să aibă un „potenţial polemic“ în România, unde sensibiloşenia şi provincialismul au rămas, din păcate, monedă curentă. Titlul nu e polemic, el trimite pur şi simplu la capodopera lui Chateaubriand, Le génie du christianisme, publicată după Revoluţia anticreştină franceză de la 1789, iar cuvîntul „geniu“ trebuie luat în accepţiunea lui primă, de „caracter specific“, „particularitate ieşită din comun“. Eu, personal, nu văd nici un potenţial polemic, văd, în schimb, un sens reparatoriu. Din cauza interzicerii samavolnice a Bisericii Greco-Catolice, Unite cu Roma, în 1948, românii (cu puţine excepţii) n-au mai avut acces, vreme de cincizeci de ani, la cîteva „banalităţi“ istorice, între care se numără şi aceasta: Biserica Greco-Catolică română este Instituţia care, acum peste trei sute de ani, a lansat „proiectul de ţară“ valabil şi astăzi, anume, integrarea poporului român în marea familie occidentală, pe scurt, occidentalizarea. Albumul despre care vorbim nu e o simplă apologie, o „tresărire de orgoliu“, ci o necesitate. El scoate din zona de umbră, de „uitare“, o imensă tradiţie, cea greco-catolică, ignorată de publicul larg, o tradiţie căreia îi datorăm însăşi fiinţa noastră naţională. Prin acţiunile lui Inochentie Micu-Klein, ale corifeilor Şcolii Ardelene (Budai-Deleanu, Samuil Micu, Şincai, Maior), ale naţionaliştilor români de la 1848 (Bărnuţiu, Cipariu, Pumnul, Andrei Mureşanu, A.T. Laurian etc.), ale memorandiştilor, cu toţii absolvenţi ai „şcoalelor“ de la Blaj, s-a plămădit identitatea românească, incusiv identitatea noastră de astăzi, cît a mai rămas nesmintită. Nu degeaba Ion Heliade Rădulescu spunea: „La Blaj a răsărit soarele românilor“.
Ce a însemnat greco-catolicismul pentru istoria propriu-zisă a Transilvaniei? Şi, mai mult, după 1918 şi pînă în 1948, a României? Dar pentru istoria Bisericii române?
Greco-catolicismul a însemnat trei lucruri care, acum, au devenit ingrediente ale ADN‑ului românesc: latinitate şi romanitate, naţionalism şi occidentalizare. Românii de astăzi consideră aceste trei „ingrediente“ ca fiindu-le conaturale. Ele par atît de „fireşti“, încît nici nu merită puse în discuţie. Or, la începutul secolului al XVIII-lea, mai ales în Transilvania dominată de cele „trei naţiuni“, maghiarii, saşii, secuii, unde românii, majoritari, aveau statut de iobagi, a te declara urmaş al Imperiului Roman, de limbă latină (nu slavă), şi pro-ocidental era pur şi simplu eroic. În jurul anului 1700 o bună parte din populaţia ortodoxă, insist, ortodoxă din Ardeal, în frunte cu mitropolitul şi clerul ortodox, a reactivat hotărîrea istorică a Conciliului de la Florenţa, din 1439, de Unire a celor două părţi creştine, din Occident şi din Orient, sub autoritatea Papei. Cum se ştie, Orientul şi Occidentul creştin se despărţiseră la 1054, din motive mai degrabă politice, asupra cărora nu e locul să insist aici. Ei bine, în faţa primejdiei otomane, împăratul de la Constantinopol, Ioan al VIII-lea Paleologul, însoţit de patriarh şi de o serie de mitropoliţi din sfera bizantină (inclusiv cel al Moldovei), a semnat, în 1439, la Florenţa, actul de reunificare a Bisericii, în urma unui Conciliu foarte lung şi pregătit minuţios de ambele delegaţii. Doar că, la întoarcerea acasă, Patriarhul de Constantinopol şi majoritatea mitropoliţilor ortodocşi semnatari ai actului Unirii s-au dezis sub presiunea credincioşilor aţîţaţi de călugării fanatici. A urmat, la scurtă vreme, tragedia căderii Constantinopolului (1453), iar cele două zone ale creştinătăţii au evoluat diferit pînă astăzi. Ortodocşii români din Transilvania care s-au unit cu Roma, la 1700, devenind astfel „uniţi“ sau „greco-catolici“, au făcut acest pas reactivînd, practic, hotărîrile Conciliului de la 1439. Ei au recunoscut primatul papal, dar au ţinut să-şi păstreze „legea strămoşească“, adică liturghia bizantină şi calendarul iulian.
Unirea ortodocşilor ardeleni cu Roma a înseamnat cel puţin trei lucruri esenţiale: accesul românilor la instituţiile politice (Inochentie Micu a fost primul român din Ardeal ales membru al Dietei); ieşirea, lentă, dar efectivă, a românilor din iobăgie; dar mai ales accesul la educaţie. Blajul a devenit capitala românismului tocmai pentru că acolo s-au deschis, încă de la 1764, primele şcoli exclusiv româneşti (pentru toate nivelurile, de la clasele primare pînă la seminarul teologic). Nu în ultimul rînd, prin Unirea cu Roma, foarte mulţi români au putut studia, cu burse, la universităţi şi instituţii prestigioase occidentale: De Propaganda Fide (Roma), mai tîrziu, Pio Romeno (Roma), Barbareum (Viena), Budapesta etc.
Dar cărturarii şi preoţii greco-catolici de la Blaj au jucat un rol esenţial în dezrobirea românilor ardeleni, prin acţiunea lui Inochentie Micu; în pregătirea şi desfăşurarea Revoluţiei de la 1848 (cele două faimoase Adunări de la Blaj, cu discursul fostului canoníc Bărnuţiu); în mişcarea memorandistă de mai tîrziu, care a culminat cu Unirea de la 1918.
Este acest album o carte de istorie? E un inventar cultural confesional al personalităţilor care au contat în procesul de emancipare a transilvănenilor şi apoi a românilor? Vorbeşte-ne despre felul în care ai gîndit structura acestei lucrări.
Intenţia a fost dublă. În liceu, la Facultatea de Filologie din Bucureşti am studiat, ca toţi elevii şi studenţii, capodoperele lui Budai‑Deleanu, Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Coşbuc, Rebreanu, Agârbiceanu etc. Dar în absolut nici un manual de literatură nu se menţionează identitatea lor greco-catolică. Asta şi datorită inculturii teologice a majorităţii literaţilor. Corifeii Şcolii Ardelene, cei care au lansat marile teme ale României moderne, în materie de istorie, cultură şi religie, erau citaţi doar ca „oameni de cultură“ români. Nimic despre tradiţia care i-a format. Or, Samuil Micu, Petru Maior, dar nu numai ei, Cipariu, Bărnuţiu, Pumnul, mai tîrziu, au fost în primul rînd preoţi greco-catolici. De la Maior şi Micu ne-a rămas o imensă operă teologică, încă nevalorificată integral. Şcoala Ardeleană este o mişcare naţionalist-culturală, dar acest aspect e vîrful icebergului. Fundamental, ea reprezintă o mişcare teologică, religioasă, care poate fi definită prin expresia „iluminism creştin“, adică un iluminism care-şi propune să împace credinţa cu ştiinţa, sentimentul religios cu raţiunea, individul şi imperativele comunitare.
Scînteia de la care a plecat albumul a fost următoarea: nume precum Inochentie Micu‑Klein, Budai-Deleanu, Coşbuc, Rebreanu, Maniu etc. aparţin patrimoniului naţional. Orice român, cît de cît şcolit, le cunoaşte. Dar aproape nimeni, în afară de credincioşii greco‑catolici, nu cunoaşte faptul că ei aparţin şi tradiţiei greco-catolice. Maniu a fost douăzeci de ani avocatul Mitropoliei de la Blaj. El a organizat marea sărbătoare a ASTREI, din 1911. Nu am produs o enciclopedie, cu atît mai puţin un dicţionar de personalităţi, ci am selectat o parte dintre numele proeminente ale istoriei României, scoţînd la lumină fondul lor greco-catolic, ţinut sub obroc timp de, iată, şaptezeci de ani. Până acum treizeci de ani, românii aveau o scuză pentru ignoranţă. Sîntem însă liberi de treizeci de ani. De treizeci de ani, nu de treizeci de zile! În treizeci de ani se putea zidi sau rezidi o cultură, aşa cum s-a întîmplat în interbelic. Totuşi, observ cu tristeţe că amnezia continuă. De data aceasta, voluntar. Albumul Geniul greco-catolic românesc e un antiamnezic, poate dureros pentru somnolenţi şi adormiţi, dar absolut necesar pentru cei care s-au trezit. După ce am stabilit strategia, teza principală şi cuprinsul, am cooptat-o pe Laura Stanciu, profesor universitar la Alba Iulia, specialistă în Şcoala Ardeleană şi editoare a lui Petru Maior.
Este o operă necesară doar greco-catolicilor? Este un instrument de lucru, un punct de start pentru un studiu aplicat? Se adresează doar iniţiaţilor? Cine ar trebui să citească acest album?
Albumul se adresează tuturor cititorilor români, indiferent de orientările sau dezorientările religioase, culturale, politice. Toţi românii, cred eu cu naivitate şi încăpăţînare, sînt datori să-şi cunoască istoria. Adevărata istorie. Toţi trebuie să ştie că Biserica Greco‑Catolică română, desfiinţată de comunişti, în 1948, cu activa complicitate a „fraţilor“ BOR, a pus bazele României moderne. A sistematizat toată argumentaţia privitoare la originea romană a poporului român şi a latinităţii limbii române. A făcut primul pas, uriaş, spre occidentalizarea românilor. A reformat, în sens occidental, şcolile din Muntenia şi Moldova prin dascăli geniali, formaţi la Blaj, precum Ioan Maiorescu, tatăl lui Titu Maiorescu, August Treboniu Laurian, Bărnuţiu sau Pumnul, profesorul lui Eminescu. De ce, la numai 16 ani, junele Eminescu a luat calea Blajului? Pentru că, la Cernăuţi, l-a avut dascăl şi îndrumător spiritual pe fostul profesor blăjean, preotul greco-catolic Aron Pumnul. Fiecare capitol din acest album propune „dezvăluiri“ de o banalitate care ar trebui să ne cutremure. Cititorii îşi vor da seama cît de altfel este „istoria“ pe care au fost obligaţi să o înghită, pe nemestecate, şaptezeci de ani! În „Introducere“ insist asupra cazului Titu Maiorescu, pui de preot greco-catolic, care a transmis, prin Junimea, întregul „arsenal“ de cultură şi civilizaţie greco-catolic, dar la un alt nivel şi purificîndu-l de toate exagerările naţionalist-şovine ale blăjenilor.
În album apar nume extrem de cunoscute, iconice aş spune. Chiar dacă n-ar fi citit un rînd, puţini ar fi românii care să nu ştie în ce zonă să plaseze nume precum Aron Pumnul, George Coşbuc, Iuliu Maniu, Liviu Rebreanu, Corneliu Coposu, Doina Cornea. Dar, dacă ar citi acest album, nu ar exista riscul de a nu-i mai socoti în patrimoniul naţional, ci doar de a-i circumscrie cercului restrîns al valorilor greco-catolice. Nu‑i izolează doar în acest cadru confesional?
Întrebarea şi mirarea şi-ar avea rostul dacă istoria ar fi fost scrisă corect în ultimele decenii. Auzind-o, nu-mi pot stăpîni, la rîndul meu, uimirea. Biserica Greco-Catolică nu şi-a recuperat, nici azi, în 2019, patrimoniul, proprietăţile. Cu excepţia Mitropolitului Corneanu, blamat pentru gestul lui de bun-simţ, nimeni altcineva n-a reacţionat pozitiv din partea BOR sau din partea Statului. În România hoţul şi urmaşii hoţului sînt „revoltaţi“ de pretenţiile păgubitului. Păgubitul este singurul „vinovat“! E revoltător. Eu, personal, am făcut o revoluţie în 1989. Nu în faţa televizorului, ronţăind seminţe, ci în stradă, cu riscul vieţii. Aştept întîi repararea nedreptăţilor comise de regimul comunist, normalizarea situaţiei, şi apoi vom trece la pasul următor. Numele de mai sus ar trebui să fie palme pe obrazul poporului român de azi. Ele nu pot aparţine patrimoniului unui popor care le sfidează tradiţia şi le batjocoresc Biserica. Dacă românii le consideră importante atunci să facă bine şi să le recunoască integral, împreună cu identitatea lor greco-catolică. Dar mai ales să respecte Biserica din care provin.
Sînt prezenţi, în album, cardinalii Iuliu Hossu şi Alexandru Todea, dar nu şi cei şapte episcopi martiri cărora le-ai dedicat expoziţia Semnul lui Iona, în care îi figurai sub chipul a şapte spice de grîu răsărite dintr-un strop de sînge. Ei de ce nu se află în cuprinsul acestei cărţi?
Datorită vizitei anunţate a Papei Francisc, invitat în România de blăjeni, la colocviul din septembrie 2018, românii au aflat cîte ceva şi despre cei şapte episcopi martiri greco-catolici, al căror act de beatificare a fost semnat deja la Vatican. Vă asigur că, dacă Papa Francisc n-ar veni în România, cei şapte ar fi rămas tot necunoscuţi. Nu ieri s-au jertfit ei pentru Biserica lui Isus Hristos şi pentru neamul românesc, ci acum şapte decenii! Românii, patrioţi înnăscuţi, ar fi trebuit să-i cunoască de zeci de ani şi să-i cinstească aşa cum se cuvine. De ce nu-i cunosc? Pentru că patrioţilor înnăscuţi nu le prea pasă de istoria lor. Pe urmă, fiindcă episcopii-martiri greco‑catolici n-au fost doar victimele comuniştilor, aşa cum le place multora să afirme, ca să-şi decline responsabilitatea, după reţeta lui Pilat din Pont. Ei au fost în primul rînd victimele BOR, care le-a confiscat proprietăţile, bisericile, mînăstirile, bibliotecile. Cei şapte au stat în arest la casa de protocol a Patriarhiei BOR de la Dragoslavele (Argeş), apoi la palatul, devenit episcopal, din Curtea de Argeş, lucruri acoperite de propaganda ortodoxă. Personal, le-am consacrat un şir de expoziţii, Semnul lui Iona, de-a lungul anului 2018 (la Fundaţia Ilfoveanu, Piteşti, Museikon, Alba Iulia, Teatrul Naţional din Bucureşti). Cum am explicat deja, albumul Geniul greco-catolic şi-a propus să plece de la personalităţi arhicunoscute, pentru a le revela identitatea greco-catolică. Vă garantez că puţini români ar fi deschis un album despre „anonimii“ Traian Frenţiu, Vasile Aftenie, Ioan Bălan, Ioan Suciu, Alexandru Rusu ori Tit Liviu Chinezu. Deşi nu beneficiază de capitole separate, cu toţii apar în capitolele consacrate, celor doi cardinali: Iuliu Hossu, cunoscut de un public mai larg datorită rolului pe care l-a jucat la Unirea din 1918, şi Alexandru Todea, prieten al Papei Ioan Paul al II-lea.
Care este personajul tău preferat dintre toţi cei pe care i-ai documentat? Şi de ce?
Biserica Greco-Catolică română este „personajul“ meu preferat. Sper că acest lucru reiese din album. Dar nu pot să nu remarc cîţiva eroi de care mă simt ataşat sufleteşte: Ioan Budai Deleanu (trebuie să impunem prenumele „Ioan“, aşa cum semna el), căruia, din entuziasm, i-am modernizat megacapodopera, Ţiganiada (Tracus Arte, 2018); Coşbuc (nu doar ca poet, ci şi ca filozof al limbii, eseist);
Agârbiceanu, pe care-l socotesc de nivelul lui Tolstoi; Rebreanu, faţă de care nutresc veneraţie; Doina Cornea, cea mai curajoasă şi demnă româncă din secolul al XX-lea.
Spune-ne o poveste care n-a intrat în cuprins.
În 1911, Blajul a organizat Serbările ASTREI, importanta „asociaţiune“ creată în 1861 sub patronajul episcopilor greco-catolic şi ortodox din Ardeal. În cadrul serbărilor, Aurel Vlaicu a făcut un zbor demonstrativ, decolînd de pe şi aterizînd pe Cîmpia Libertăţii. În asistenţă era şi Mitropolitul ortodox Meţianu, care avea un veşmînt impecabil şi o barbă albă, frumos pieptănată. Cînd Vlaicu a coborît din aeroplan, mitropolitul, entuziasmat, s-a repezit să-l îmbrăţişeze, neţinînd cont de halul în care arăta pilotul: plin de praf şi de ulei de motor. Desprinzîndu-se din îmbrăţişare a constat că barba îi devenise neagră, iar veşmîntul, cusut cu fir de aur, nu mai putea fi purtat. Mitropolitul greco-catolic fost… mai reţinut!
Albumul are aproape 300 de pagini. Cîte ar fi trebuit să aibă, în mod real, dacă n-ar fi existat constrîngerile de editare?
Probabil 3.000. Dar noi am căutat să ne ţinem cît mai aproape de teza principală a volumului (cît mai multe lucruri inedite din perspectivă greco-catolică despre mari personalităţi naţionale) şi să alegem cu grijă cîte un text reprezentativ, tot din acest unghi, inedit, de vedere. Fiecare capitol are trei segmente: monografia cu elemente inedite; ilustraţii, un text din opera sau despre un moment esenţial din viaţa celui prezentat. Între monografii Laura Stanciu a redactat cîteva texte cu informaţii istorice pentru a da o cît mai agreabilă cursivitate cărţii.
De ce trebuie să citim acest album?
Pentru că avem o carte de identitate şi, eventual, un paşaport, pe care scrie „România“.
Interviu realizat de Cristina ANDREI
