În urmă cu 151 de ani, fruntașii români reuniți la Blaj, pentru a sărbători două decenii de la Adunarea Națională din 3/15 mai 1848, și-au reafirmat dreptul la o existență națională liberă și independentă.
Revoluția din 1848 a dus la slăbirea vechii monarhii a Habsburgilor, determinând curtea de la Viena să accepte "compromisul" din februarie 1867 prin care s-a fondat dualismul austro-ungar. Astfel că cele două națiuni ale dualismului își exercitau puterea asupra a opt etnii diferite prin istorie și limbă, dornice fiecare să-și păstreze naționalitatea și să nu-și abandoneze idealurile de independență.
În acest context politic, Transilvania a avut parte de consecinţe nefaste, cunoscând o intensă politică de maghiarizare, fundamentată pe noile legi privind naţionalităţile, presa, învăţământul, alegerile.
Reacția fruntașilor români din Transilvania nu s-a lăsat însă așteptată. La 3/15 mai 1868, adunați la Blaj pentru a sărbători două decenii de la Adunarea Naţională a românilor de pe Câmpia Libertății, aceștia redactează Pronunciamentul de la Blaj, un protest în masă prin care se reafirmă că „românii, majoritatea precumpănitoare a locuitorilor Transilvaniei” rămân neclintiţi pe lângă principiile din 3/15 mai 1848. Ei se pronunţă pentru autonomia Transilvaniei pe baza diplomei leopoldine, pentru repunerea în vigoare a legilor adoptate de Dieta de la Sibiu în 1863 (legea privind egalitatea politică şi confesională a naţiunii române şi legea prin care limba română devenea oficială în Transilvania, alături de limba maghiară şi germană), pentru redeschiderea Dietei transilvane pe baza unei adevărate „reprezentaţiuni poporale”, căci Dieta de la Pesta nu poate fi îndreptăţită a face legi valide pentru Transilvania. Documentul a fost redactat de canonicii greco-catolic Vasile Raţiu, Ilie Vlassa, Grigore Mihali, profesorii Ioan Micu Moldovan, Gavril Pop, Alexandru M. Micu şi preotul Dimitrie Farago.
Dar nu era pentru prima dată când români din transilvania își cereau drepturile. Începând cu secolul al XVII-lea, Biserica Greco-Catolică devenise promotoarea identității naționale a românilor din Ardeal.
Inocențiu Micu-Klein, fusese primul ierarh român unit care a cerut drepturi pentru națiunea română din Transilvania, prin memoriul din 1744. Lui i-au urmat Ignatie Darabant, episcop greco-catolic de Oradea, care în 1791 a trimis un memoriu Consiliului de Stat din Viena și Ioan Bob, episcopul greco-catolic de Blaj, care în 30 martie 1972 a trimis împăratului Leopold al II-lea o versiune mult lărgită și argumentată a primului memoriu. Aceste două documente sunt cunoscute sub numele de Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae. Petițiile Valahilor din Transilvania, au fost redactate în numele națiunii române de clericii Bisericii Române Unite cu Roma: Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Șincai, Ioan Piuariu-Molnar, Iosif Meheși, Ioan Budai Deleanu, Ioan Para.
Din ce în ce mai conștienți de progresele făcute, români au început să militeze pentru drepturile lor, considerând că libertatea adevărată a oricărei naţiuni nu poate fi decât naţională. În primăvara anului 1848, Simion Bărnuțiu redactează la Sibiu Proclamația către românii din Transilvania, manifest care a provocat Adunarea Naţională a românilor ardeleni, de pe Câmpia Libertăţii din Blaj (3/15 mai 1848), când s-a strigat pentru prima dată “noi vrem să ne unim cu ţara”.
ACC
