Astăzi se împlinesc 101 ani de la moartea marelui poet George Coșbuc, născut la 20 septembrie 1866, în Hordou, azi Coșbuc, județul Bistrița-Năsăud; fiind al optulea dintre dintre cei 14 copii ai preotului greco-catolic Sebastian Coșbuc și ai Mariei, fiica preotului greco-catolic Avacum din Telciu.
Poetul s-a născut în anul fondării Academiei Române, al cărui membru va deveni după 50 de ani, respectiv la cei 50 de ani ai săi (1916), înscriindu-se într-o pleiadă de învățați greco-catolici care au făcut parte sau au condus cel mai înalt for de cultură şi ştiinţă din ţară. A fost un poet, critic literar, ocazional și traducător român din Transilvania. Creația sa îl recomandă drept un autor clasic al literaturii române, un om cu un gust literar desăvîrșit și un autor canonic. A dus o prodigioasă activitate de iluminare a țăranilor. A tradus foarte mult din lirica străină, dând o versiune completă a operei lui Dante, Divina comedie și a adaptat prin localizare la sufletul și mediul țărănesc Eneida și Odiseea. Statistic vorbind, este cel mai citit autor român.
Cu toate că nu a devenit preot greco-catolic, profesorul Otilia Bălaş susține pe bună dreptate că: "George Coşbuc a fost un foarte bun cunoscător al teologiei, al Blajului, al Şcolii Ardelene şi al Istoriei Bisericii Unite. S-a format în Biserica Unită, gândirea Bisericii sale i-a condus viaţa şi i-a modelat personalitatea.
Concepţia sa profund creştină despre viaţă se regăseşte în scrisul său: viaţa este o luptă conştientă şi continuă în numele unui Ideal şi al Binelui, susţine poetul: „O luptă-i viaţa, deci te luptă/ Cu dragoste de ea cu dor/ Pe seama cui? Eşti un nemernic când n-ai un ţel hotărâtor / Tu ai pe-ai tăi! De n-ai pe nimeni,/ Te lupţi pe seama tuturor/ … Trăiesc acei ce vor să lupte;/ Iar cei fricoşi se plâng şi mor”(Gazel).
Faptele noastre ne asigură viaţa veşnică, ne spune Coşbuc, căci moarte nu există: „Că-ntreaga lume este plină / De-acelaşi gând din Cer adus / În fapta noastră ni e soartea / Şi viaţa este tot, nu moartea” (La Paşti).
Ideea este reîntâlnită în multe din creaţiile sale şi în poemul „Moartea lui Fulger”, unde înţelepciunea unui bătrân, mai bătrân ca vremea, îi spune Doamnei îndurerate adevărul adeseori uitat: „El nu e mort! Trăieşte-n veci./ E numai dus….” Şi continuă „Dar ştiu un lucru mai pe sus / De toate câte ţi le-am spus: / Credinţa-n zilele de-apoi / E singura tărie-n noi …”.
Părintele Sebastian i-a transmis iubirea pentru Blaj, această iubire a dus la multe popasuri în citadela spiritualităţii şi culturii româneşti. Invitat de Părintele Alexandru Ciura, a luat parte, în 1911, la Semicentenarul ASTREI, sărbătorit la Blaj, unde a întâlnit pe cele mai de seamă personalităţi ale literaturii şi culturii noastre: Nicolae Iorga, Ion Luca Caragiale, Octavian Goga, Ion Agârbiceanu, Ştefan Octavian Iosif, Sextil Puşcariu, Simion Mehedinţi şi Aurel Vlaicu şi alţii.
Blajului i-a închinat o odă „pendulând între gravitate şi glumă”: „Blăjenii-n urmă sunt eminenţi / Chiar şi-n privinţa edilităţii / Au o câmpie a libertăţii / Trei lămpi de stradă şi doi sergenţi […] Şi fericitul părinte al meu / Sevastian popa aici învăţat-a / Blajul-o, mare e Dumnezeu! […] Să fii lumină fiilor tăi / Să fii cuptorul / Şi de căldură şi de ţipăi!”
