Ev Lc 12,16-21
“Ce voi face…?” spune omul din evanghelia de astăzi. Tradus într-un limbaj actual ar veni: “Ce să mă fac…?” Ne-am crede în evanghelia de duminica trecută; în mod cert va urma o întrebare esenţială! O vrea să afle calea înspre viaţa veşnică? Are o problemă existenţială? Vrea să înveţe cum să se apropie de Dumnezeu?
Dezamăgire totală: omul nostru vrea doar să ştie cum să-şi adăpostească mai bine bogăţiile, pentru a avea o siguranţă mai mare în această viaţă. Nu-l interesează ce va fi. Îl interesează doar prezentul. Și doar al său. Hambarele sufletului îi sunt atât de pline de sine şi de bogăţiile sale, că nu mai e loc pentru nimeni. Intrebarea însăşi, nu e parte nici dintr-un dialog cu o altă persoană, nici dintr-o rugăciune înălţată către Ceruri. E doar un monolog. Bogăţiile îl înconjoară precum un deşert, izolându-l de oameni şi de Dumnezeu. Iar el se bucură, văzând cum deşertul se lărgeşte tot mai mult în jurul lui. Moare şi se bucură… Glasul adevărului răsună tăios: “Nebunule!”
Cineva se apropie de Isus la începutul evangheliei de astăzi şi-i spune: “Învăţătorule, zi fratelui meu să împartă cu mine moştenirea.” Sunt cuvinte ce ne privesc pe fiecare dintre noi. Fiindcă suntem cu toţii fraţi pe acest pământ. Și cu toţii fii ai lui Dumnezeu. Și cam toţi luptăm pentru o parte de moştenire. Lumea întreagă, în schimb, e un dar pe care să-l folosim împreună.
De câte ori bunurile, multe sau puţine, devin bogăţie în viaţa noastră, e ca şi cum fiecare dintre noi, cel puţin în mod simbolic, încercăm să luăm câte o parte din această moştenire doar pentru noi. E ca un mic hambar pe care îl punem deoparte în sufletul nostru. O mână de nisip, mirosind a deşert, pe care ne-o presărăm în suflet.
Au existat în istoria Bisericii sfinţi cu mulţi bani, care în pofida bunurilor au rămas săraci. Fiindcă se foloseau de bunuri pentru a face o lume mai bună în jurul lor. Și au existat şi mai există oameni cu doi lei în buzunar, ce sunt bogaţi precum bogatul din evanghelie şi izolaţi la fel ca el: şi de oameni şi de Dumnezeu. Sărăcia nu e o virtute, iar bunăstarea nu e un viciu. Totul depinde de felul nostru de a relaţiona şi cu una şi cu alta.
Pentru a scăpa de capcana bogăţiei, avem un criteriu şi o referinţă sigură: viaţa veşnică. Ne va ajuta să ne bucurăm cu seninătate şi cu simplitate de tot ce avem în această viaţă, ştiind că e doar un dar, ce ne aduce aminte de Cel ce dăruieşte: El este adevărata noastră bogăţie.
De aceea suntem cu adevărat săraci doar când El lipseşte din viaţa noastră…
PS Claudiu
Episcopul Curiei
