Cât de repede ne pierdem busola, noi oameni din această Vale a Lacrimilor. Ajunge o nimica toată pentru a ne întoarce ochii de la Dumnezeu, pentru a ne lăsa fascinați de iluzii, ispite sau demnități de altă natură decât cea divină. În perioada Postului Mare se insistă tocmai din acest motiv pe trezirea din amorțeală, cerută cu evlavie în rugăciunea sfântului Efrem Sirul “nu-mi da mie spiritul trândăviei”, fiindcă de multe ori nu realizăm că suntem într-o stare critică din punct de vedere sufletește, că am făcut atâtea concesii încât nu mai distingem bine limitele. Se insistă de asemenea pe o revenire la esențial și la lucrurile cu adevărat importante din viața noastră, când tot în rugăciune cerem să fim eliberați de “grija de multe”, mai ales atunci când suntem dispersați într-o mie de activități în fiecare zi și sărim de la una la alta uitând aproape de noi înșine. Suntem împrăștiați și atunci când cuvintele noastre nu mai reflectă tiparul Cuvântului Dumnezeiesc, devenind un fel de dispersie de energie personală, de negativitate sau de pură vanitate, reintrând în ceea ce aceeași rugăciune a lui Efrem numește “grăire în deșert”. Avem, în sfârșit, “iubirea de domnie” pe care o putem contempla și prin contextul evangheliei de astăzi, deoarece imediat după eliberarea tânărului, Isus vorbește despre patima și moarte Lui, în timp ce ucenicii, fără a-i da prea multă atenție, încep să se certe neștiind care e cel mai mare dintre ei. Facem și noi la fel atunci când ne lăsam flatați sau chiar ne luptăm pentru falsele demnități și ranguri ale acestei lumi.
Postul Mare și pericopa de astăzi, ne aduc și nouă aminte că suntem cu toții mai mult sau mai puțin atinși de spiritul surd și mut. Suntem surzi, fiindcă la fel ca ucenicii care nu înțeleg cuvintele Mântuitorului, nici noi nu auzim sau nu înțelegem cu adevărat. Și nu auzim fiindcă alegem să ascultăm altceva, precum Adam care își întoarce fața de la Dumnezeu pentru a asculta glasul șarpelui. Este momentul în care intrăm în logica ispitei și a cochetării cu păcatul și suntem ca niște musculițe atrase de picăturile lucitoare ale anumitor flori, ce par nectar dar se dovedesc o teribilă capcană. Suntem de asemenea prinși și de spiritul mut, atunci când pe urmele ucenicilor nu întrebăm, nu vorbim cu Singurul care are răspuns la toate întrebările și problemele noastre existențiale. Ar merita să verificăm cam cât, dintr-un total de 24 de ore dedicăm lui Dumnezeu. Vom descoperi foarte probabil că deși spunem des “Doamne ajută” sau “Doamne indură-te de noi” sau “Doamne fi cu noi”, de fapt nu prea suntem noi cu Dumnezeu. E ca și când am cere ajutorul medicului dar de cate ori avem o programare să ne găsim altceva de făcut, amânând la nesfârșit o vindecătoare întâlnire.
Suntem cu toții luați de aceleași valuri, mânați de aceleași furtuni, asupriți de aceleași regrete și remușcări, de a fi trădat, într-un fel sau altul Iubirea răstignită pe Cruce. Tocmai de aceea rugăciunea prietenului nostru Efrem se încheie spunând: “Așa Doamne, dăruiește-mi mie să-mi văd greșelile mele și să nu osândesc pe fratele meu.” Amin!
PS Claudiu
Episcopul Curiei
Ev Mc 9,17-32
În vremea aceea zis-a lui Isus un om din mulţime: Învăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are spirit mut. Şi oriunde-l apucă, îl aruncă la pământ şi face spume la gură şi scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte. Şi am zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei n-au putut. Iar El, răspunzând lor, a zis: o, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l la Mine. Şi l-au adus la El. Şi văzându-L pe Isus, spiritul îndată a zguduit pe copil, şi, căzând la pământ, se zvârcolea spumegând. Şi l-a întrebat pe tatăl lui: câtă vreme este de când i-a venit aceasta? Iar el a răspuns: din pruncie. Şi de multe ori l-a aruncat şi în foc şi în apă ca să-l piardă. Dar de poţi ceva, ajută-ne, fiindu-Ţi milă de noi. Iar Isus i-a zis: de poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede. Şi îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi: cred, Doamne! Ajută necredinţei mele. Iar Isus, văzând că mulţimea dă năvală, a certat spiritul cel necurat, zicându-i: spirit mut şi surd, Eu îţi poruncesc: ieşi din el şi să nu mai intri în el! Şi răcnind şi zguduindu-l cu putere, spiritul a ieşit; iar copilul a rămas ca mort, încât mulţi ziceau că a murit. Dar Isus, apucându-l de mână, l-a ridicat, şi el s-a sculat în picioare. Iar după ce a intrat în casă, ucenicii Lui L-au întrebat, de o parte: pentru ce noi n-am putut să-l izgonim? El le-a zis: acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post. Şi, ieşind ei de acolo, străbăteau Galileea, dar El nu voia să ştie cineva. Căci învăţa pe ucenicii Săi şi le spunea că Fiul Omului se va da în mâinile oamenilor şi-L vor ucide, iar după ce-L vor ucide, a treia zi va învia. Ei însă nu înţelegeau cuvântul şi se temeau să-L întrebe.
