Orice chemare a lui Isus este o vindecare a paraliziei noastre. Că eram paralizați de năvoade și de ocupații lumești sau de adevărate boli sufletești și trupești, urmarea lui Cristos înseamnă vindecare și dinamism. Într-un timp special ca și cel pe care îl trăim, evanghelia de astăzi are o rezonanță și mai profundă, deoarece ne dă sensul a tot ceea ce facem în Postul Mare. Abținerea de la mâncăruri, de la gânduri, cuvinte și fapte care nu sunt bune ne dezleagă de lanțurile păcatelor noastre, sursă a adevăratelor noastre paralizii, așa cum Fiul lui Dumnezeu ne spune prin evanghelia ascultată. De aceea, un lucru esențial ce trebuie să marcheze Postul Mare este individualizarea păcatelor din viața noastră și eliberarea de ele prin mărturisirea lor în taina spovedaniei. Una dintre rugăciunile tipice acestei perioade, cea a sfântului Efrem Sirul merge exact în acest sens: așa Doamne, dăruiește-mi mie să-mi văd greșelile mele. Este un mare dar acela de a ne da seama de lucrurile care nu sunt conforme voinței lui Dumnezeu în viața noastră, cu alte cuvinte de păcatele noastre. Atât de mare încât același Efrem Sirul exclama: cel care-şi vede propriul păcat, este mai mare decât cel care vede îngeri! Sfinții Părinți spuneau deasemenea: cel care își vede propriile păcate e mai mare decât cel care învie morți! Întâlnim de fapt în toată această înțelepciune a sfinților primelor secole, rezonanța și măsura dată de Mântuitorul în evanghelie: ce este mai ușor a zice, iertate îți sunt păcatele tale sau ridică-te ia-ți patul tău și umblă? Postul Mare este perioada prin excelență în care trebuie să străpungem superficialul și aparența pentru a ajunge la rădăcina problemelor dintotdeauna ale omului: păcatul.
Există o chemare ulterioară: aceea de a nu lupta doar cu paraliziile noastre, ci și cu cele ale semenilor noștri. Persoane care nu mai reușesc din diferite motive să meargă înspre Isus au nevoie de ajutorul nostru, de o vorbă bună, o mână întinsă, o rugăciune ori o simplă prezență. Important este ca tot ceea ce facem să ne aducă pe noi înșine și pe ceilalți aproape de Isus!
PS Claudiu
Episcopul Curiei
Ev Mc 2,1-12
Şi intrând Isus iarăşi în Capernaum, după câteva zile s-a auzit că este în casă. Şi îndată s-au adunat mulţi, încât nu mai era loc, nici înaintea uşii, şi le grăia lor cuvântul. Şi au venit la El, aducând un slăbănog, pe care-l purtau patru inşi. Şi neputând ei, din pricina mulţimii, să se apropie de El, au desfăcut acoperişul casei unde era Isus şi, prin spărtură, au lăsat în jos patul în care zăcea slăbănogul. Şi văzând Isus credinţa lor, a zis slăbănogului: fiule, iertate îţi sunt păcatele tale! Şi erau acolo unii dintre cărturari, care şedeau şi cugetau în inimile lor: Pentru ce vorbeşte Acesta astfel? El huleşte. Cine poate să ierte păcatele, fără numai unul Dumnezeu? Şi îndată cunoscând Isus, cu spiritul Sau, că aşa cugetau ei în sine, le-a zis lor: de ce cugetaţi acestea în inimile voastre? Ce este mai uşor a zice slăbănogului: Iertate îţi sunt păcatele, sau a zice: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă? Dar, ca să ştiţi că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, a zis slăbănogului: zic ţie: scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta. Şi s-a sculat îndată şi, luându-şi patul, a ieşit înaintea tuturor, încât erau toţi uimiţi şi dadeau mărire lui Dumnezeu, zicând: asemenea lucruri n-am văzut niciodată.