Atunci când condescendenţa divină alege pe cineva pentru o misiune specială sau pentru o stare de viaţă sublimă, el dă persoanei alese toate carismele care îi sunt necesare pentru îndeplinirea misiuni sale... Şi aceasta a avut loc, mai presus de toate, în viaţa marelui sfânt Iosif”[1].
Evanghelia îl numeşte pe Iosif om drept, aşa cum au fost numiţi vechii patriarhi ai Israelului. El, asemenea lor, credea în iubirea lui Dumnezeu faţă de poporul său şi faţă de omenirea întreagă şi aştepta împlinirea promisiunii de mântuire, a unei mântuiri ce trebuia să vină de sus. Şi acum, iată-l implicat la persoana întâi în această extraordinară aventură.
Soţ al Mariei, tată al lui Isus
Evanghelia după Matei şi Evanghelia după Luca ne vorbesc despre Iosif în măsura în care acţiunile sale sunt raportate la naşterea şi copilăria lui Isus; ei nu au avut nici o intenţie de a scrie o biografie a lui Iosif.
Matei (1,1-16), voind să pună în lumină descendenţa davidică a lui Mesia, face genealogia lui Isus şi încheie cu aceste cuvinte: “Iacob l-a născut pe Iosif, soţul Mariei, din care s-a născut Isus, cel numit Cristos”. În felul acesta, evanghelistul ne asigura de descendenţa davidică, deoarece, pentru evrei, ceea ce avea valoare era paternitatea legală.
Şi deoarece nu părea să existe nici o îndoială cu privire la conceperea feciorelnică a lui Cristos prin lucrarea Duhului Sfânt, Matei continuă: “Naşterea lui Isus Cristos a fost, însă, astfel: mama lui, Maria, era logodită cu Iosif. Mai înainte ca ei să fi fost împreună, ea s-a aflat însărcinată prin puterea Duhului Sfânt”.
Când Iosif şi-a dat seama că Maria aştepta un fiu conceput fără concursul său, nu ştia ce să gândească. Cât o priveşte pe Maria, ea nu putea oferi explicaţii, deoarece prea mare era misterul. Şi pentru ea, şi pentru soţul ei, era necesară o lumină divină. Iosif, fiind om drept, nevoind să-şi repudieze soţia, mai înainte de a o trimite înapoi la părinţii ei, a invocat ajutorul lui Dumnezeu. Rugăciunea sa a fost ascultată şi el a auzit atunci aceste cuvinte: “Iosif, fiul lui David, nu te teme să o iei pe Maria, soţia ta, căci ceea ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt. Ea va naşte un fiu şi îi vei pune numele Isus” (Mt 1,20-21).
Acum, când vălul misterului s-a ridicat puţin, cei doi soţi pot să locuiască împreună, iar întreaga lor existenţă este orientată spre o a treia persoană: fiul, care, venit de sus, şi-a aşezat locuinţa între noi.
Anii copilăriei lui Isus
Evanghelistul Luca, după ce a relatat vestirea îngerului către Maria şi vizita acesteia la Elisabeta, ne relatează alte episoade ale copilăriei lui Mesia. Înainte de toate, naşterea sa. Ea s-a petrecut la Betleem, deoarece Iosif, din neamul lui David, a trebuit să meargă cu soţia sa în acel oraş, pentru recensământul poruncit de romani.
Copilul, născut într-un ambient sărac, a primit omagiul umililor păstori şi, mai târziu, al nobililor regi magi. În a opta zi, el a fost circumcis şi Iosif i-a pus numele Isus, aşa cum i se poruncise din partea lui Dumnezeu. De asemenea, a fost şi la Ierusalim, cum poruncea Legea lui Moise, pentru a prezenta copilul la templu.
Cu acea ocazie, a fost martor la bucuria bătrânului Simeon şi a profetesei Ana, dar va asculta totodată şi profeţia pe care Simeon o va face despre copil: va fi semn de contradicţie!
Evanghelistul relatează că Iosif, purtătorul de grijă al copilului şi al mamei, dându-şi seama că nu mai era loc pentru el în Israel, din inspiraţie divină, a luat calea exilului spre Egipt. Întors în patrie, după moartea crudului Irod, autorul măcelului pruncilor nevinovaţi, nu s-a oprit în Iudeea, unde domnea fiul lui Irod, care nu era diferit de tatăl său. A preferat să se retragă în Galileea păgânilor, la Nazaret, unde, ca bun lemnar, putea să-şi câştige cele necesare pentru familia sa.
Viaţa la Nazaret
Singurul episod din această perioadă, relatat în Noul Testament, este rătăcirea lui Isus la Ierusalim, unde s-a dus cu părinţii săi de sărbătoarea Paştelui. Regăsit după trei zile de nelinişte în mijlocul învăţătorilor legii, Isus a spus părinţilor săi: “De ce m-aţi căutat? Nu ştiaţi că eu trebuie să fiu în casa Tatălui meu?” Şi îndată după aceasta, evanghelistul adaugă: “Apoi a coborât cu ei, a venit la Nazaret şi era supus lor” (cf. Lc 2,41-51).
Aici, evanghelistul tace. Nu există cuvinte omeneşti potrivite pentru a relata ceea ce s-a petrecut în acea familie, unde viaţa trinitară devenea zi după zi experienţă umană. Şi aceasta, timp de 30 de ani, timp în care Isus creştea în vârstă, înţelepciune şi har.
“Treizeci de ani despre care nu se cunoaşte aproape nimic. E un mister. Mister de iubire. Misterul iubirii divine şi umane între... inimi de carne, îmbrăcate în feciorie. Nimeni nu l-a pătruns. Ceva vom cunoaşte în paradis, în măsura în care îi vom fi iubit şi urmat”[2].
“În familia din Nazaret, Maria poruncea, însă poruncea ascultând vocea Duhului Sfânt din interiorul ei, care era în armonie cu Fiul lui Dumnezeu, care era alături de dânsa. Poruncea, deci, copilului ei, supunându-i-se. Pe de altă parte, copilul Isus – care era călăuza familiei din Nazaret, deoarece era Dumnezeu – era şi el supus Mariei şi lui Iosif, cum spune Scriptura. Iosif, la rândul său, cap al familiei în ochii celor din afară, deoarece era tatăl purtător de grijă al lui Isus, deoarece Isus asculta de el şi pentru că Maria, fără îndoială, îi era supusă, era, în acelaşi timp, supus lui Dumnezeu şi mamei lui Dumnezeu. Din toate acestea se vede că toţi trei, dintr-un punct de vedere, porunceau şi, dintr-un alt punct de vedere, ascultau”[3].
Despre Iosif nu se spune nimic în timpul vieţii publice a lui Isus, în afară de începutul acesteia, când oamenii, în faţa înţelepciunii şi autorităţii cu care tânărul învăţător vorbea şi a puterii arătate în minunile sale, se întrebau nedumeriţi: “Nu este el fiul lui Iosif?” (Lc 4,22) Dar Iosif îşi încheiase deja misiunea şi se pare că nici nu mai era viu pe acest pământ.
Paternitatea lui Iosif
În limbajul devenit de acum tradiţional, Iosif este numit tată purtător de grijă. Dacă, pe de o parte, acest titlu susţine conceperea virginală a lui Cristos, pe de altă parte, nu exprimă pe deplin raportul de paternitate existent între Iosif şi Mântuitorul. Deja un autor medieval remarcase: “Iosif era adevăratul tată în ordinea căsătoriei”, chiar dacă “numai aparent în ordinea generării trupeşti”[4]. Şi Toma de Aquino adăuga: “Iosif este, în acelaşi timp, atât tată al lui Cristos, cât şi soţ al Mariei, nu în virtutea unei uniri trupeşti, ci a legăturii matrimoniale”[5].
Protector al Bisericii Universale
Pentru acest raport special cu Isus şi cu Maria, Iosif a fost întotdeauna foarte venerat în Biserică. Pius al IX-lea, preluând moştenirea acestei lungi tradiţii, l-a proclamat patron al Bisericii universale, iar Leon al XIII-lea îl prezenta ca model tuturor familiilor creştine. Benedict al XV-lea scria: “Casa divină, pe care Iosif o conducea..., conţinea principiile unei Biserici care se naşte... De aici rezultă, deci, că sfântul patriarh simte cum i s-a încredinţat, pentru o raţiune certă, întreaga mulţime a creştinilor”.
Pius al XII-lea îl propune ca exemplu tuturor muncitorilor şi a fixat pentru 1 mai sărbătoarea “Sfântul Iosif Muncitorul”, care “a înnobilat oboseala omului, susţinut şi înveselit de convieţuirea cu Isus şi cu Maria”, şi, “exercitându-şi munca sa cu angajare şi virtute admirabilă, a devenit un maestru al muncii pentru Isus care nu s-a ruşinat să fie numit fiul tâmplarului”.
[1] Bernardin de Siena, Discursuri, Opera 7, 16.
[2] C. Lubich, Scritti spirituali/1, Cittŕ Nuova, Roma 1991, pag. 171.
[3] Cit. din: S. Cola, Obbedienza: la riscoperta di un rapporto, din: Gen=s, 2/89, pag. 25-31.
[4] Estio, In IV Sent., d. 30, par. 11.
[5] Summa Theologica, 3, q. 28, a. 1.
