Și cum e posibil ca Dumnezeu, care e Dumnezeu, să fie ofensat de o mizerabilă ființă umană păcătoasă?
Ne aflăm în perioada Postului Mare. Chiar dacă grija pentru viața în har este fundamentală în fiecare moment al vieții, Postul este o perioadă liturgică oportună pentru revederea aprofundată a vieții noastre de har și de unire cu Cristos.
De aceea, trebuie revăzut și raportul noastru cu păcatul.
Începem cu întrebarea: ce este păcatul?
Conceptul de păcat este destul de simplu: fundamental, păcatul este un act de egoism exagerat. Păcatul constă în a ne pune în prim plan pe noi înșine, lăsând la o parte pe Dumnezeu și pe ceilalți. Cedând în fața pasiunilor dezordonate ajungem să fim în centrul existenței noastre negând natura noastră, natură care ajunge la desăvârșire doar când se deschide pe deplin aproapelui și lui Dumnezeu.
Păcatul este refuzul de a instaura un raport de iubire cu Dumnezeu și cu ceilalți.
Păcatul este convertirea la creaturi și refuzul Creatorului.
În general, păcătosul caută doar plăcerile oferite de creaturi, nu vrea neapărat să-l refuze pe Creator. Se lasă sedus de satisfacții trecătoare primite de la creaturi, deși, păcătosul știe implicit că acționează contra iubirii Creatorului. Simte că plăcerea pământească nu-l ajută, dar chiar și așa nu-i rezistă. Din această cauză păcatul îl rănește pe păcătos, îndepărtându-l de împlinirea oferită de Dumnezeu.
Acesta este motivul pentru care păcatul ofensează pe Dumnezeu: nu pentru că Dumnezeu ca atare ar fi umilit, ci pentru că noi înșine, păcătuind, ne micșorăm înaintea măreției pe care El ne-o oferă.
Pentru Isus, păcatul se naște în interiorul omului (cfr. Mt. 15,10-20). Și de aceea este necesară transformarea interioară, a inimii.
Pentru Isus, păcatul este o formă de sclavie: omul se lasă prins de puterea răului, valorificând în mod fals lucrurile din această lume, lăsându-se atras de ceea ce îi aduce plăcere imediat, de satisfacții sensibile care nu satură setea noastră de iubire și împlinire.
Traducere:AMR
