De cardinal Gianfranco Ravasi
Anticipăm un fragment din introducerea la cartea Cele şapte cuvinte ale lui Isus pe cruce (Le sette parole di Gesù in croce, Brescia, Queriniana, 2019, 288 de pagini). "Sunt şapte fraze foarte scurte - se citeşte pe coperta a patra - asemănătoare unui suflu care iese de pe buzele uscate ale lui Isus (...). Şi totuşi, densitatea lor este de aşa natură încât a solicitat de-a lungul secolelor o reflecţie teologică şi spirituală impunătoare şi a cucerit şi cultura occidentală care a condensat în ele misterul universal al existenţei, al suferinţei, al morţii şi al speranţei".
Am început să scriu paginile acestei cărţi în vinerea sfântă, 30 martie 2018, care, printr-o sugestivă coincidenţă de calendare, era 14 Nisan şi apoi seara era intrarea în Paştele ebraic care avea cele două zile solemne, 31 martie şi duminică 1 aprilie, intersectându-se astfel cu Paştele creştin. Ca în fiecare an, liturgia catolică repropune seria evenimentelor care s-au desfăşurat la Ierusalim într-un arc cronologic cuprins între anii 30 şi 33 din secolul I şi care îl aveau ca protagonist pe Isus din Nazaret. Este un foarfece temporal care a fost modulat diferit de exegeţi prin analize şi calcule cronologice complexe şi complicate. Dacă vrem să optăm, ca titlul exemplificativ, pentru una din aceste ipoteze, o evocăm pe aceea pe care neotestamentaristul american John P. Meier a elaborat-o în primul volum al studiului său neterminat în mai multe volume despre Isus istoric, un evreu marginal, publicat în 1991 (Queriniana 2001). El situa ospăţul de adio şi cina euharistică a lui Isus joia seara, 6 aprilie din anul 30, 14 Nisan, "pregătire (parasceve)" a Paştelui ebraic.
În noaptea dintre 6 şi 7 aprilie, după arestare, un proces preliminar era celebrat în timpul unei reuniuni informale a sinedriului; în schimb, sentinţa oficială era dată într-o altă şedinţă în zorii zilei de vineri 7 aprilie. Tot în acea dimineaţă avea loc predarea imputatului la Pilat care făcea executivă condamnarea la moarte cu autoritatea sa de guvernator imperial. Torturat de corpul de gardă, Isus era condus la pedeapsa capitală pentru răstignire pe dealul Golgota-Calvar.
Era imediat după amiaza zilei de 7 aprilie 30. După câteva ore omul răstignit se stingea. Avea circa 36 de ani. Dincolo de această reconstrucţie cronologică ipotetică, actul care se săvârşea avea să asume o importanţă fundamentală şi universală în istorie. Desigur, documentaţia decisivă este cea oferită de cele patru Evanghelii; totuşi o urmă a rămas şi pe documentele "profane" din aceeaşi perioadă istorică. De fapt, este obligatoriu să se citeze un text din opera Antichităţi iudaice compusă în greacă de istoricul iudaic filo-roman Iosif Flaviu, născut la Ierusalim prin anul 37/38 şi mort la Roma după anul 103. Iată textul său aşa cum a ajuns la noi cu interpolări creştine evidente, dar important pentru substanţa discursului nostru. "Pe la acest timp a trăit Isus, om înţelept, deşi se potriveşte să-l numim om; de fapt el săvârşea lucrări extraordinare, îi învăţa pe oamenii care cu bucurie primesc adevărul şi a convins mulţi iudei şi greci. El era Cristosul. Şi după ce Pilat, în urma acuzei celor mai mari responsabili ai poporului nostru, l-a condamnat la cruce, n-au dispărut cei care încă de la început l-au iubit. De fapt, le-a apărut a treia zi din nou viu, profeţii divini spuseseră aceste lucruri despre el şi foarte multe alte minunăţii. Şi încă până astăzi n-a dispărut tribul creştinilor care iau nume de la el" (18,63-64).
Este destul de uşor de găsit - în acesta care a fost denumit Testimonium Flavianum - trei eventuale glose făcute de mână creştină în frazele: "deşi se potriveşte să-l numim om", "el era Cristosul", "le-a apărut a treia zi din nou viu, profeţii divini spuseseră aceste lucruri despre el şi foarte multe alte minunăţii". Într-adevăr, la puţini ani de distanţă de moartea lui Isus, pe baza mărturiei "tribului creştinilor", constituia un eveniment istoric relevant de înregistrat.
Dar este şi mai mult. Şi istoriografia romană a primit aceeaşi realitate cu privire la sfârşitul lui Isus printr-unul dintre cei mai mari autori ai săi, Cornelius Tacitus, care a trăit între 55 şi 120 circa. În Anale el descrie incendiul din Roma, care el suspectează că a fost provocat chiar de Nero (aşa cum vor face şi ceilalţi istorici Plinius cel Bătrân şi Suetoniu), dar atribuit de către împărat creştinilor romani. În descrierea amplă a acelui eveniment tragic şi al respectivei persecuţii creştine crude există un paragraf care prezintă datele esenţiale cu privire la sfârşitul lui Isus.
"Nero a declarat vinovaţi şi a condamnat la chinurile cele mai rafinate pe cei pe care vulgul îi numea creştini, odioşi datorită mişeliilor lor. Ei îşi luau numele de la Cresto, care a fost condamnat la supliciu de către procuratorul Ponţiu Pilat sub domnia lui Tiberiu" (15, 44,2-3).
Deşi în formă concisă, şi în acest text realitatea morţii lui Isus este confirmată în mod punctual la nivel istorico-politic cu menţionarea împăratului şi a guvernatorului provinciei Iudeea (imediat după aceea, se citează întocmai Iudeea ca sediu al "superstiţiei funeste" a "creştinilor"), în timp ce termenul supplicium desemnează o condamnare la moarte cu tortură. În cadrul realităţii morţii lui Cristos relatată pe larg de evanghelişti şi care este, apoi, notată şi în analele istoriei romane clasice, noi vom alege numai o serie de mici momente dramatice, încredinţate unui mănunchi de cuvinte ale Răstignitului, ultimele pe care el le rosteşte în timp ce este pironit pe cruce şi lent asfixia îl ştrangulează într-o agonie atroce. Este vorba, în redactarea greacă a Evangheliilor, numai de şapte fraze compuse din 41 de cuvinte, inclusiv articolele şi particulele. Ele au primit o titulatură codificată: Cele şapte cuvinte ale lui Cristos pe cruce şi au fost puse în serie după diferite enumerări (...). Apoi, este curioasă dispunerea concentrică şi mai liberă conform căreia sfântul Ignaţiu de Loyola în Exerciţii spirituale (1548), la nr. 297 - conform "misterelor săvârşite pe cruce" - distribuie ultimele şapte cuvinte ale lui Isus punând în centrul acestui ideal "candelabru cu şapte braţe" setea lui Cristos, asumată în valoarea sa metaforică de sete de mântuire a întregii omeniri. Iată schema propusă de sfântul Ignaţiu: "A spus pe cruce şapte cuvinte: s-a rugat pentru cei care-l răstigneau; l-a iertat pe tâlhar; l-a încredinţat pe Ioan Mamei sale şi pe Mamă lui Ioan; a spus cu glas tare «Mi-e sete»; şi i-au dat fiere şi oţet; a spus că era părăsit; a spus: «Tată, în mâinile tale încredinţez spiritul meu»".
(După L'Osservatore Romano, 10 februarie 2019)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
