Aş vrea să încep acest articol cu o întrebare: vi se pare că persoanele blânde sunt modele pe care societatea noastră le promovează, considerându-le demne de urmat? Fericirea despre care vorbim în acest articol este înrudită cu prima: fericiţi cei săraci în duh. După cum am văzut atunci, nici cei săraci în duh nu par a fi preferaţii societăţii, deoarece astăzi nu mai avem răbdarea necesară să pătrundem în înţelesul profund al existenţei, semnificată de expresiile respective.
De fapt, cuvântul din limba greacă ce este tradus de noi cu "blând" este "praus". Acest cuvânt înseamnă: blând, lipsit de violenţă, gentil, dulce, bun, umil. Deja plecând de la etimologie, putem spune că a fi blând nu este sinonim cu slăbiciunea; nu este moliciune, inactivitate, nu este acceptare tăcută a nedreptăţii, nu este resemnare. Blândeţea despre care se vorbeşte aici este semn de tărie. Ea stabileşte relaţia noastră cu Dumnezeu şi cu aproapele.
Deci, ce este blândeţea? Blândeţea are o dublă caracteristică: este o perspectivă reală cu privire la sine, ce se exprimă în atitudinea şi comportamentul faţă de alţii. În acest sens, blândeţea este compatibilă cu multă autoritate şi putere. Omul blând este cel care crede cu atâta putere în apărarea adevărului, încât este gata să moară pentru el, dacă este nevoie. Martirii au fost blânzi, dar nu au fost niciodată slabi; au fost nişte oameni puternici şi totuşi blânzi.
Trebuie menţionat, însă, că aceste caracteristici ale blândeţii nu trebuie confundate cu ceva instinctiv, fizic sau natural. În alte cuvinte, nu este o calitate naturală, deşi unii o pot deţine într-o măsură mai mare decât alţii, ca dar natural. Cu toate acestea, nu este vorba despre o dispoziţie naturală, căci toţi creştinii sunt chemaţi să fie blânzi, oricare ar fi temperamentul lor.
Putem spune că blândeţea este o virtute. Filosoful grec, Aristotel, în lucrarea lui despre etică, a discutat pe larg natura virtuţilor. Pentru Aristotel, fiecare virtute este o medie între exces şi lipsă. Astfel, blândeţea este o virtute, deoarece este media între mânie excesivă şi neputinţa de a manifesta orice mânie. El descrie omul blând ca pe cineva care „se mânie numai în situaţia în care trebuie, numai în momentul când trebuie şi ţine mânia numai cât trebuie”.
Teologul scoţian, William Baclay, preluând ideea aceasta că blândeţea este capacitatea de a şti când să te mânii şi când nu, caută să-i dea acestei definiţii un conţinut creştin şi scrie: „Dacă ne întrebăm când este cazul să ne mâniem şi când nu, putem stabili ca regulă de viaţă că nu este niciodată corect să ne mâniem pentru o jignire sau insultă care ni se face nouă înşine.
În acest sens, blândeţea biblică nu cunoaşte principiul răzbunării. De exemplu, Moise, despre care se spune că: „era un om foarte blând, mai blând decât orice om de pe faţa pământului” (Num 12,3), şi-a manifestat blândeţea faţă de sora sa, Miriam care, împreună cu Aron au uneltit împotriva lui, voind să-i uzurpeze rolul de conducător. Moise nu s-a mâniat pe ei, dimpotrivă, s-a rugat pentru Miriam, pentru ca Domnul să o ierte şi să o vindece de lepra cu care o pedepsise (Num 12,1-13). Ştiind că rugăciunea trebuie însoţită de fapte, el însuşi se ducea la ea, afară din tabără, şi o îngrijea.
Şi psalmistul, împărtăşind aceeaşi idee a blândeţii, lipsită de răzbunare, ne spune:
„Nu te mânia pe cei răi, şi nu te uita cu jind la cei ce fac răul; căci sunt cosiţi iute ca iarba şi se vestejesc ca verdeaţa. Încrede-te în Domnul, şi fă binele; locuieşte în ţară, şi umblă în credincioşie... Nu te mânia pe cel ce reuşeşte pe căile sale, pe omul, care îşi vede împlinirea planurilor lui rele. Lasă mânia, părăseşte iuţimea; nu te supăra, căci supărarea duce numai la rău. Fiindcă cei răi vor fi nimiciţi, dar cei ce nădăjduiesc în Domnul vor stăpâni pământul. Încă puţină vreme şi cel rău nu va mai fi; te vei uita la locul unde era, şi nu va mai fi. Cei blânzi moştenesc ţara şi au belşug de pace” (Ps 37,1-11).
În acest psalm, cei blânzi se află într-o situaţie de conflict. Sunt confruntaţi cu acţiuni nefaste şi cu succesul celor răi. În mod spontan, sunt înclinaţi către reacţii negative. Dar îndemnurile date de psalmist ne arată că cei blânzi nu sunt caracterizaţi prin ceea ce fac, ci prin ceea ce evită să facă. Prin urmare, blând este cel care nu se lasă atras de emoţiile sale de aversiune, când se confruntă cu cei răi şi cu succesul lor. El este chemat să evite ura şi invidia, căci de multe ori, mânia porneşte din invidie.
Dar cel blând nu este caracterizat doar de lipsa de acţiune, ci şi printr-o acţiune pozitivă: încrederea totală în Dumnezeu, sperând că El va face dreptate. Acţiunea permisă celui blând este multiplă:
speră în Domnul, face binele, locuieşte pământul, caută bucuria în Domnul, manifestă Domnului calea sa, se încrede în Domnul, stă tăcut înaintea Domnului.
