De Raniero Cantalamessa
Este un "mic tratat despre milostivirea divină şi cea umană" volumul Faţa milostivirii (Il volto della misericordia, Cinisello Balsamo, San Paolo, 2018, 187 de pagini) scris de predicatorul Casei Pontificale. Cartea este dedicată papei Francisc "care a pus milostivirea în centrul vieţii şi reflecţiei Bisericii". Publicăm capitolul dedicat convertirii lui Matei.
Există ceva înduioşător în chemarea lui Matei vameşul (Mt 9,9-13). Este o pagină autobiografică, istoria întâlnirii cu Cristos care a schimbat viaţa sa. "Plecând Isus de acolo, a văzut un om numit Matei stând la postul său de vamă şi i-a spus «Urmează-mă!». Ridicându-se, el l-a urmat". Caravaggio ne-a lăsat o pânză vestită despre această scenă. Viitorul apostol este aşezat la o masă. Pe ea, în afară de monede, sunt peniţa şi călimara (îi vor folosi într-o zi pentru un alt scop). O lumină porneşte de la faţa lui Cristos, urmează mişcarea mâinii sale şi cade, luminându-le, pe feţele lui Matei şi ale celorlalţi care erau aşezaţi cu el la masa de vamă. Un mod sugestiv pentru a spune că chemarea exterioară este însoţită de o lumină interioară. De altfel, fără aceasta, nu s-ar explica promptitudinea cu care Matei "se ridică", lasă toată şi-l urmează pe Cristos, fără a fi nevoie de vreo explicaţie.
Dialogul invizibil dintre Cristos şi viitorul apostol este încredinţat în întregime gestului acelor mâini. Aceea a lui Cristos, în picioare, se întinde în direcţia lui Matei, însă mai mult în semn de alegere decât de poruncă (niciun arătător spre Matei, ci numai o mână întinsă). Acestui gest îi corespunde cel al lui Matei care îşi duce mâna la piept, asemenea celui care se uimeşte de alegere şi spune: "Eu? Eşti sigur că mă vrei chiar pe mine?".
În faţa refuzului tânărului bogat de a-l urma, Isus a afirmat cu tristeţe că "mai uşor este ca o cămilă să treacă prin urechea acului decât ca un bogat să intre în Împărăţia lui Dumnezeu". Apostolilor care-l întreabă: "Atunci, cine se poate mântui?, El le răspunde: "Pentru oameni acest lucru este imposibil, dar pentru Dumnezeu toate sunt posibile" (Mt 19,24-26). Chemarea lui Matei este dovada că pentru Dumnezeu este posibil să mântuiască şi un bogat. Confruntarea cu invitaţia adresată tânărului bogat ne spune ceva şi despre Matei, despre deschiderea sa la Dumnezeu. Nu este deloc sigur că Matei avea să răspundă cu atâta promptitudine la propunerea lui Isus. La invitaţia lui Isus: "Vino şi urmează-mă" tânărul bogat "a plecat întristat"; Matei "ridicându-se, l-a urmat".
Comportamentul lui Matei are ceva neverosimil. Putem să ni-l imaginăm aşezat, ocupându-se cu taxele vamale, contemplând răpit monedele pe care negustorii le depun pe masă. Este în culmea euforiei, când tot ceea ce a dat sens vieţii sale până în acel moment îşi pierde valoarea. Matei se ridică, părăseşte toate şi-l urmează pe Isus. N-a asistat la nicio minune; suntem aproape la începuturile activităţii publice a lui Isus şi El încă nu este vestit: cum se explică această promptitudine? Caravaggio a perceput-o în semn: privirea lui Isus. Traducerile spun: "l-a văzut", dar poate că mai bine ar fi să se traducă "l-a privit". Beda Venerabilul spune că l-a privit "cu privire de milostivire şi de alegere", miserando et eligendo: cuvintele pe care papa Francisc le-a ales ca moto al stemei sale papale.
Episodul chemării lui Matei nu este amintită îndeosebi datorită importanţei personale pe care o avea pentru autorul Evangheliei, dat fiind faptul că şi Marcu şi Luca îl prezintă, numindu-l pe Matei cu al doilea nume al său, Levi (cf. Mc 2,14; Lc 5,27). Interesul este datorat frazei pe care Isus a rostit-o în cursul "marelui ospăţ" pe care Matei l-a oferit "în casa sa", înainte de a-şi lua rămas bun de la foştii săi colegi de muncă, "vameşi şi păcătoşi". Ca adesea, un episod evanghelic este transmis graţie unui logion al lui Isus legat de el. Faptul foloseşte ca o ramă pentru frază. La reacţia scandalizată a fariseilor pentru că a intrat în casa unui vameş şi că a mâncat cu păcătoşii Isus răspunde: "Nu cei sănătoşi au nevoie de medic, ci bolnavii. Aşadar, mergeţi şi învăţaţi ce înseamnă: «Îndurare vreau, şi nu jertfă», căci nu am venit să-i chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi".
Noi suntem aşa de obişnuiţi cu cuvintele Evangheliei încât le considerăm clare şi naturale, chiar şi atunci când ele sunt obiectiv "scandaloase" şi ar trebui măcar să ne provoace întrebări. Dumnezeu i-ar prefera pe păcătoşi în locul celor drepţi? Atunci ce scop au Legea şi poruncile? Tocmai întrebările neliniştitoare ne conduc să descoperim, uneori, răspunsurile eliberatoare a Evangheliei. Explicaţia frazei lui Cristos este simplă. Isus n-a venit să-i cheme pe cei drepţi (ca şi cum ar exista drepţi înainte de El şi fără El), ci a venit să-i facă pe cei drepţi. Scrie apostolul în Scrisoarea către Romani: "căci nu este deosebire. De fapt, toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de gloria lui Dumnezeu, dar sunt justificaţie în mod gratuit de harul lui, prin răscumpărarea în Cristos Isus. Pe acesta Dumnezeu l-a pus ca jertfă de ispăşire pentru ca, prin credinţa în sângele său" (Rom 3,22-25).
Isus nu neagă că ar exista înainte de El o anumită dreptate, "dreptatea care derivă din respectarea legii" (cf. Fil 3,6); recunoaşte cu plăcere această dreptate în farisei, pe care continuă, pentru aceasta, să-i numească, fără ironie, "cei drepţi". Numai că încearcă să le explice că această dreptate nu este suficientă să mântuiască pentru că nu poate da viaţa. Trebuia să folosească nu pentru a face "să se dorească harul" şi să fie recunoscut în momentul venirii sale. Dacă eşuează acest scop, se transformă în pseudo-dreptate, în dreptate care pierde, în loc să mântuiască. A fost drama opozanţilor lui Cristos; despre ei apostolul spune cu tristeţe că "necunoscând justificarea lui Dumnezeu, caută să-şi statornicească propria lor justificare" (Rom 10,3). Toate acestea le vedem deja în viaţa lui Matei. Întâlnirea cu Cristos, din "vameş şi păcătos" l-a făcut "drept" şi făcându-l drept a făcut din el o persoană nouă, un apostol al lui Cristos. Dacă ar fi rămas perceptor de taxe, Caravaggio (pentru a numi cea mai mică dintre gloriile sale) nu s-ar fi interesat de el, lumea n-ar şti nici măcar că a existat un anumit Matei numit şi Levi.
Ne rămâne să clarificăm un punct întunecat. În lumina a ceea ce am spus, ce înseamnă fraza din Osea, preluată de Cristos: "Îndurare vreau, şi nu jertfă"? Oare că este inutilă orice jertfă şi mortificare şi că este suficient a iubi pentru ca totul să fie în ordine? Nu lipsesc cei care interpretează chiar aşa şi îi învaţă şi pe alţii. În acest mod se poate ajunge să se respingă tot aspectul ascetic al creştinismului, care reziduu al unei mentalităţi chinuitoare sau manihee, astăzi depăşite.
Din nou, o întrebare neliniştitoare devine ocazie a unei descoperiri iluminante. Înainte de toate trebuie notată o profundă schimbare de perspectivă în trecerea de la Osea la Cristos. În Osea fraza se referă la om şi la ceea ce Dumnezeu vrea de la el. Dumnezeu vrea de la om iubire şi cunoaştere, nu jertfe exterioare şi arderi de tot de animale. Pe buzele lui Isus fraza se referă în schimb la Dumnezeu. Iubirea despre care se vorbeşte nu este aceea pe care Dumnezeu o cere de la om, ci aceea pe care o dă omului. "Îndurare vreau, şi nu jertfă" înseamnă: vreau să folosesc îndurare, nu să condamn. Echivalentul său biblic este cuvântul care se citeşte în Ezechiel: "Nu-mi găsesc plăcerea în moartea celui rău, ci să se întoarcă cel rău de la calea lui şi să trăiască" (33,11). Dumnezeu nu vrea "să jertfească" creatura sa, ci s-o mântuiască.
Cu această precizare, se înţelege mai bine şi fraza lui Osea. Dumnezeu nu vrea jertfa "cu orice preţ", ca şi cum s-ar distra văzându-ne că suferim; nu vrea nici jertfa făcută pentru a invoca drepturi şi merite în faţa Lui, sau din simţul greşit înţeles al datoriei. Însă vrea jertfa care este cerută de iubirea faţă de El şi de respectarea poruncilor. "Nu se trăieşte în iubire fără durere", spune Imitaţiunea lui Cristos (III, 5) şi înseşi experienţa zilnică o confirmă. Nu există iubire fără jertfă. În acest sens, Paul ne îndeamnă să facem din întreaga noastră viaţă "o jertfă vie, sfântă şi plăcută lui Dumnezeu" (Rom 12,1).
Jertfă şi îndurare sunt lucruri bune ambele, dar pot să devin şi una şi cealaltă lucruri rele, dacă sunt bine distribuite. Sunt lucruri bune dacă (aşa cum a făcut Cristos) se alege jertfa pentru sine şi îndurarea pentru ceilalţi; devin amândouă lucruri rele dacă se face contrariul şi se alege îndurarea pentru sine şi jertfa pentru ceilalţi. Dacă suntem indulgenţi cu noi înşine şi riguroşi cu ceilalţi, gata mereu să ne scuzăm pe noi înşine şi necruţători în a-i judeca pe ceilalţi. În această privinţă, chiar nu avem nimic de revizuit în conduita noastră?
Nu putem încheia comentarea chemării lui Matei fără a dedica un gând afectuos de recunoştinţă acestui evanghelist care ne însoţeşte aşa de des, cu Evanghelia sa, în cursul anului liturgic. Facem asta cu câteva versuri dedicate lui de Paul Claudel (poetul spune că preferă pentru Matei simbolul boului, şi nu acela mai tradiţional al omului sau al îngerului): "Matei, vameşul, este cel care a avut cel dintâi ideea, cunoscând forţa unei scrieri, de a-l pune în negru pe hârtie pe Isus, ceea ce a spus exact şi ceea ce ochii lor au contemplat. Pentru aceasta, reluând instrumentul care îi folosea odinioară pentru calculele sale, conştiincios, senin, imperturbabil ca un bou, începe să are marele său ogor de hârtie albă. Trasează o brazdă, se întoarce la capăt, începe o alta, aşa încât nimic să nu fie omis din ceea ce îi oferă amintirea şi îi dictează Spiritul Sfânt. Nu numai pentru timpul său, ci pentru toată Biserica ce va veni".
(După L'Osservatore Romano, 15 ianuarie 2019)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
