Cu câtă ușurință, dragi cititori, ne putem lăsa „seduşi” de preocupările caracteristice vieţii cotidiene, pentru a ne pierde pacea inimii şi bucuria trăirii pe care doar Cristos ni le poate oferi?! Există în fiecare dintre noi dorinţa nobilă de a ne aduce contribuția la bunul mers al comunităţii din care facem parte. Aproape spontan însă suntem înclinaţi să observăm lucrurile care nu funcţionează tocmai conform parametrilor noştri, încercându-ne sentimente de neputinţă, descurajare şi letargie interioară. Şi e cât se poate de valabilă această observaţie nu doar pentru spaţiul restrâns la circumstanţele trăirii noastre uzuale, ci chiar la scara lărgită a societăţii în care trăim. Tendinţa obişnuită este aceea de a reacţiona cu agresivitate, intoleranţă şi, uneori, dispreţ. Şi cum să rezişti tentaţiei de a reacţiona astfel, atunci când observi multiplicându-se atitudini sau comportamente duplicitare? Dar merită oare să laşi să ţi se fure bucuria Crăciunului, să-ţi pierzi pacea inimii şi să stingi lumina iubirii unei solemnităţi atât de minunate, pentru a te angaja în judecăţi gratuite pentru lucruri secundare?
Dar oare timpul împlinirii mesianice, momentul în care Cristos însuşi şi-a asumat (a îmbrăcat) veşmintele umanităţii noastre, era lipsit de orice meteahnă? Timpul împlinirii era cel mai potrivit posibil? Nu a intrat, de pildă, Cristos în această istorie, aşa cum e ea, imperfectă şi coruptă de păcat? Şi gândul m-a condus la Francisc… la Betleem, Greccio, iesle, oameni şi îngeri, suflare de cânt, respiraţie de cer, pruncul divin şi la acea intuiţie sfântă a Sărăcuţului, care i-a făcut pe credincioşi să trăiască în suflet experienţa întrupării Fiului lui Dumnezeu, prin reprezentarea ieslei sfinte, într-o grotă din Greccio. Iubirea sa pentru solemnitatea Crăciunului şi devoţiunea faţă de misterul întrupării, în care recunoştea umilinţa şi sărăcia pruncului ceresc, îi inunda sufletul de lacrimi.
Un nobil din Greccio, Giovanni Velita, cunoscând cât de mare era dorinţa sfântului Francisc de a se retrage în locuri solitare, pentru a intensifica comuniunea cu Dumnezeu, oferă o parte din zona muntoasă pe care o deţinea Sărăcuţului şi fraţilor săi. Se apropia Crăciunul acelui an, 1223, şi Francisc, în peştera cea mai mare din acel munte, s-a gândit să reproducă pe viu scena ea mai mângâietoare a întâlnirii dintre Dumnezeu şi om, acea nuntă mistică dintre cer şi pământ, momentul în care îmbrăţişarea divină a cuprins natura umană, în totalitatea ei, răscumpărând-o. Doar la gândul ieslei din Betleem, Sărăcuţul se înduioşa până la lacrimi. Pentru acea noapte, Francisc a pregătit celebrarea euharistică, cerând ajutorul prietenului său, Giovanni Velita, pentru a reproduce scena naşterii copilului din Betleem, astfel încât „să pot vedea cu ochii trupeşti dificultăţile în care s-a aflat acel nou-născut din cauza lipsurilor”. Şi în acea peşteră, Francisc părea să nu mai aparţină acestei lumi. Îngenuncheat în faţa ieslei, îmbrăcat în dalmatica de diacon, în prezenţa fraţilor, a credincioşilor şi a animalelor aduse special, a proclamat Evanghelia şi a început să vorbească despre gingăşia pruncului ce va inunda în lumină obscuritatea nopţii. Giovanni Velita avea să afirme că l-a văzut cu proprii ochi pe pruncul Isus surâzând şi adormind în iesle. Pentru toţi locuitorii din Greccio a fost o noapte de neuitat, împărtăşind aceeaşi impresie că acea peşteră era un nou Betleem.
Dragi cititori, noaptea Naşterii sfinte să retrezească în dumneavoastră credinţa că însuşi Dumnezeu s-a făcut aproapele nostru, pentru a ne fi lumină în întunericul vieţii.
Faceţi din suflet un nou Betleem, o iesle în care să locuiască Pâinea coborâtă din cer, Cristos, bucuria şi pacea noastră!
