"Noaptea este pe sfârşite, ziua este aproape. Aşadar, să ne dezbrăcăm de faptele întunericului şi să îmbrăcăm armele luminii" (Rom 13,12).
Iubiţi fraţi şi surori,
Învăluiţi de bucuria şi de speranţa care iradiază de pe faţa Pruncului divin, ne întâlnim şi anul acesta pentru schimbul de urări de Crăciun, purtând în inimă toate trudele şi bucuriile lumii şi ale Bisericii.
Urez din toată inima un Crăciun Sfânt vouă, colaboratorilor voştri, tuturor persoanelor care prestează serviciu în Curie, reprezentanţilor pontificali şi colaboratorilor din nunţiaturi. Şi doresc să vă mulţumesc vouă pentru dăruirea voastră zilnică în slujba Sfântului Scaun, a Bisericii şi a Succesorului lui Petru. Multe mulţumiri!
Permiteţi-mi să adresez un călduros bun-venit noului substitut al Secretariatului de Stat, Excelenţa Sa Mons. Edgar Peña Parra, care a început slujirea sa, delicată şi importantă, la 15 octombrie. Provenienţa sa venezueleană oglindeşte catolicitatea Bisericii şi necesitatea de a deschide tot mai mult orizonturile până la marginile pământului. Bine aţi venit, dragă Excelenţă, şi spor la treabă!
Crăciunul este sărbătoarea care ne umple de bucurie şi ne dăruieşte certitudinea că niciun păcat nu va fi niciodată mai mare decât milostivirea lui Dumnezeu şi nicio faptă umană nu va putea împiedica niciodată în zorii luminii divine să se nască şi să se renască în inimile oamenilor. Este sărbătoarea care ne invită să reînnoim angajarea evanghelică de a-l vesti pe Cristos, Mântuitorul lumii şi lumină a universului. De fapt, dacă "Cristos, «sfânt, nevinovat şi fără pată» (Evr 7,26) nu a cunoscut păcatul (cf. 2Cor 5,21), ci a venit pentru a ispăşi doar păcatele poporului (cf. Evr 2, 17), Biserica, incluzând în sânul ei oameni păcătoşi, deopotrivă sfântă şi având mereu nevoie de purificare, practică neîncetat pocăinţa şi înnoirea. Biserica «îşi continuă peregrinarea între prigoana lumii şi mângâierile lui Dumnezeu» - printre persecuţiile spiritului lumesc şi mângâierile Spiritului lui Dumnezeu - vestind crucea şi moartea Domnului până când va veni (cf. 1Cor 11,26). Dar, cu puterea Domnului înviat, ea este întărită pentru a învinge, prin răbdare şi dragoste, suferinţele şi dificultăţile sale interioare şi exterioare şi pentru a revela lumii, în mod fidel, deşi sub umbre, misterul Domnului, până când, la sfârşit, el se va manifesta în plină lumină" Conciliul Ecumenic al II-lea din Vatican, Constituţia dogmatică Lumen gentium, 8).
Aşadar, pe baza convingerii ferme că lumina este mereu mai puternică decât întunericul, aş vrea să reflectez cu voi despre lumina care leagă Crăciunul - adică prima venire în umilinţă - cu Parusia - a doua venire în strălucire - şi ne confirmă în speranţa care nu dezamăgeşte niciodată. Acea speranţă de care depinde viaţa fiecăruia dintre noi şi toată istoria Bisericii şi a lumii. Ar fi urâtă o Biserică fără speranţă!
În realitate, Isus se naşte într-o situaţie sociopolitică şi religioasă încărcată de tensiune, de agitaţii şi de întuneric. Naşterea sa, pe de o parte aşteptată şi pe de altă parte refuzată, rezumă logica divină care nu se opreşte în faţa răului, ba chiar îl transformă radical şi treptat în bine, precum şi logica rea care transformă chiar şi binele în rău, pentru a duce omenirea să rămână în disperare şi în întuneric: "lumina în întuneric luminează, dar întunericul n-a cuprins-o" (In 1,5).
Însă, în fiecare an Crăciunul ne aminteşte că mântuirea lui Dumnezeu, dăruită gratuit întregii omeniri, Bisericii şi îndeosebi nouă, persoane consacrate, nu acţionează fără voinţa noastră, fără cooperarea noastră, fără libertatea noastră, fără efortul nostru zilnic. Mântuirea este un dar, acest lucru este adevărat, însă un dar care trebuie să fie primit, păstrat şi făcut să rodească (cf. Mt 25,14-30). Faptul de a fi creştini, în general, iar pentru noi îndeosebi faptul de a fi unşi, consacraţi ai Domnului nu înseamnă să ne comportăm ca un cerc de privilegiaţi care cred că-l au pe Dumnezeu în buzunar, ci ca persoane care ştiu că sunt iubite de Domnul în pofida faptului că suntem păcătoşi şi nevrednici. De fapt, consacraţii nu sunt altceva decât slujitori în via Domnului care trebuie să dea, la timpul cuvenit, recolta şi câştigul Stăpânului viei (cf. Mt 20,1-16).
Biblia şi istoria Bisericii ne dau demonstraţia că de atâtea ori chiar aleşii înşişi, înaintând, încep să gândească, să creadă şi să se comporte ca stăpâni ai mântuirii şi nu ca beneficiari, ca nişte controlori ai tainelor lui Dumnezeu şi nu ca umili distribuitori, ca vameşi ai lui Dumnezeu şi nu ca slujitori ai turmei încredinţate lor.
De atâtea ori - prin zel excesiv şi orientat rău - în loc să-l urmăm pe Dumnezeu ne punem în faţa Lui, ca Petru care l-a criticat pe Învăţătorul şi a meritat reproşul cel mai dur pe care Cristos l-a adresat vreodată unei persoane: "Mergi în urma mea, Satană, căci nu te gândeşti la cele ale lui Dumnezeu, ci la cele ale oamenilor" (Mc 8,33).
Iubiţi fraţi şi surori,
În lumea turbulentă, barca Bisericii a trăit şi trăieşte în acest an momente dificile şi a fost lovită de furtuni şi uragane. Atâţia au ajuns să-l întrebe pe Învăţătorul, care aparent dormea: "Învăţătorule, nu-ţi pasă că pierim?" (Mc 4,38). Alţii, zdruncinaţi de ştiri, au început să-şi piardă încrederea în ea şi s-o părăsească; alţii, de frică, din interes, pentru alte scopuri, au încercat să lovească trupul ei crescând numărul rănilor ei; alţii nu ascund satisfacţia lor când o văd zdruncinată; însă foarte mulţi continuă să se ţină de ea cu certitudinea că "porţile iadului nu o vor birui" (Mt 16,18).
Între timp Mireasa lui Cristos continuă pelerinajul său între bucurii şi chinuri, între succese şi dificultăţi, externe şi interne. Desigur dificultăţile interne rămân mereu cele mai dureroase şi mai distructive.
Chinurile
Multe sunt chinurile. Câţi imigraţi - constrânşi să părăsească patria şi să-şi rişte viaţa - întâlnesc moartea, sau câţi supravieţuiesc dar găsesc uşile închise şi pe fraţii lor în umanitate angajaţi în cuceririle politice şi de putere. Câtă frică şi prejudecată! Câte persoane şi câţi copii mor în fiecare zi datorită lipsei de apă, de hrană şi de medicamente! Câtă sărăcie şi mizerie! Câtă violenţă împotriva celor slabi şi împotriva femeilor! Câte scenarii şi războaie declarate şi nedeclarate! Cât sânge nevinovat este vărsat în fiecare zi! Câtă inumanitate şi brutalitate ne înconjoară din toate părţile! Câte persoane sunt torturate sistematic şi astăzi în secţiile de poliţie, în închisori şi în lagărele de refugiaţi din diferite părţi ale lumii!
În realitate, trăim şi o nouă epocă de martiri. Pare că persecuţia crudă şi atroce a imperiului roman nu ia sfârşit. Noi Nero se nasc încontinuu pentru a-i asupri pe cei care cred, numai pentru credinţa lor în Cristos. Noi grupuri extremiste se înmulţesc luând în vizor bisericile, locurile de cult, pe slujitori şi pe credincioşii simpli. Cercuri şi asociaţii noi şi vechi trăiesc hrănindu-se cu ură şi ostilitate faţă de Cristos, faţă de Biserică şi faţă de credincioşi. Câţi creştini trăiesc şi astăzi sub povara persecuţiei, a marginalizării, a discriminării şi a nedreptăţii în atâtea părţi ale lumii! Totuşi, continuă cu curaj să îmbrăţişeze moartea pentru a nu-l nega pe Cristos. Cât de dificil este, şi astăzi, a trăi liber credinţa în atâtea părţi ale lumii unde lipseşte libertatea religioasă şi libertatea de conştiinţă!
Pe de altă parte, exemplul eroic al martirilor şi al foarte numeroşilor buni samariteni, adică al tinerilor, al familiilor, al mişcărilor caritative şi de voluntariat şi al atâtor credincioşi şi consacraţi, nu ne face oricum să uităm contra-mărturia şi scandalurile unor fii şi slujitori ai Bisericii.
Mă limitez aici numai la cele două plăgi ale abuzurilor şi infidelităţilor.
De mai mulţi ani Biserica este angajată serios să dezrădăcineze răul abuzurilor, care strigă răzbunare la Domnul, la Dumnezeul care nu uită niciodată suferinţa trăită de mulţi minori din cauza clericilor şi persoanelor consacrate: abuzuri de putere, de conştiinţă şi sexuale.
Gândindu-mă la această temă dureroasă mi-a venit în minte figura regelui David - un "uns al Domnului" (cf. 1Sam 16,13; 2Sam 11-12). El, din a cărui descendenţă derivă Pruncul Divin - numit şi "Fiul lui David" - în pofida faptul că este ales, rege şi uns al Domnului, a comis un triplu păcat, adică trei abuzuri grave împreună: abuz sexual, de putere şi de conştiinţă. Trei abuzuri distincte, însă care converg şi se suprapun.
Aşa cum ştim, istoria începe atunci când regele, deşi fiind expert al războiului, rămâne acasă să lenevească în loc să meargă în mijlocul poporului lui Dumnezeu aflat în bătălie. David profită, pentru comoditatea şi interesul său, de faptul că este rege (abuz de putere). Cel uns, abandonându-se comodităţii, începe declinul moral şi de conştiinţă de neoprit. Şi tocmai în acest context el, de pe terasa palatului, o vede pe Betsabea, soţia lui Urie hititul, în timp ce face baie şi se simte atras de ea (cf. 2Sam 11). Trimite ca s-o cheme şi se uneşte cu ea (alt abuz de putere, plus abuz sexual). Astfel abuzează de o femeie căsătorită şi singură şi, pentru a acoperi păcatul său, îl cheamă acasă pe Urie şi încearcă în zadar să-l convingă să petreacă noaptea cu soţia sa. Şi după aceea ordonează conducătorului armatei să-l expună pe Urie la moarte sigură în bătălie (alt abuz de putere, plus abuz de conştiinţă). Lanţul păcatului se lărgeşte ca o pată de ulei şi devine rapid o reţea de corupţie. El a rămas acasă să lenevească.
De la scânteile lenei şi necurăţiei şi de la "coborârea gărzii" începe lanţul diabolic al păcatelor grave: adulter, minciună şi omucidere. Presupunând că, fiind rege, poate să facă tot şi să obţină tot, David încearcă şi să-l înşele pe soţul Betsabeei, pe oameni, pe sine însuşi şi chiar pe Dumnezeu. Regele neglijează relaţia sa cu Dumnezeu, încalcă poruncile divine, răneşte propria integritate morală, chiar fără să se simtă vinovat. Unsul continua să exercite misiunea sa ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Singurul lucru care-l interesa era să salvgardeze imaginea sa şi aparenţa sa. "Pentru că aceia care nu-şi dau seamă că săvârşesc lipsuri grave împotriva Legii lui Dumnezeu pot să se lase duşi la un soi de buimăceală sau aţipire. Dat fiind că nu găsesc nimic grav să-şi reproşeze, nu simt acea lâncezeală care puţin câte puţin ia în stăpânire viaţa lor spirituală şi ajung să se uzeze şi să se corupă" (Exortaţia apostolică Gaudete et exsultate, 164). Din păcătoşi ajung să devină corupţi.
Şi astăzi sunt atâţia "unşi ai Domnului", oameni consacraţi, care abuzează de cei slabi, profitând de propria putere morală şi de convingere. Comit urâciuni şi continuă să exercite slujirea lor ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic; nu se tem de Dumnezeu sau de judecata lui, ci se tem numai să fie descoperiţi şi demascaţi. Slujitori care sfâşie trupul Bisericii, provocând scandaluri şi discreditând misiunea mântuitoare a Bisericii şi jertfele atâtor confraţi ai lor.
Şi astăzi, iubiţi fraţi şi surori, atâţia de David, fără a clipi, intră în reţeaua de corupţie, îl trădează pe Dumnezeu, poruncile sale, propria vocaţie, Biserica, poporul lui Dumnezeu şi încrederea celor mici şi a celor din familia lor. Adesea în spatele gentileţii lor nemăsurate, a unei hărnicii impecabile şi a unei feţe îngereşti, ascund cu neruşinare un lup atroce gata să devoreze sufletele nevinovate.
Păcatele şi delictele persoanele consacrate se colorează în nuanţe şi mai sumbre de infidelitate, de ruşine şi deformează faţa Bisericii ameninţând credibilitatea sa. De fapt, Biserica, împreună cu fiii săi fideli, este şi victimă a acestor infidelităţi şi a acestor adevărate "delicte de delapidare".
Iubiţi fraţi şi surori,
Să fie clar că în faţa acestor urâciuni Biserica nu se va cruţa în a face tot ceea ce este necesar pentru a preda justiţiei pe oricine a comis aceste delicte. Biserica nu va încerca niciodată să muşamalizeze sau să subevalueze niciun caz. Este de netăgăduit că unii responsabili, în trecut, din uşurătate, din incredulitate, din nepregătire, din inexperienţă - trebuie să judecă trecutul cu hermeneutica trecutului - sau din superficialitate spirituală şi umană au tratat atâtea cazuri fără seriozitatea şi promptitudinea cuvenită. Asta nu mai trebuie să se întâmple niciodată. Aceasta este alegerea şi decizia întregii Biserici.
În februarie 2019 Biserica va reafirma voinţa sa fermă de a continua, cu toată forţa sa, pe drumul purificării. Biserica se va interoga, folosindu-se şi de experţi, despre cum să-i protejeze pe copii; cum să evite aceste nenorociri, cum să îngrijească şi să reintegreze victimele; cum să întărească formarea în seminarii. Se va încerca să se transforme erorile comise în oportunităţi pentru a dezrădăcina această plagă nu numai din trupul Bisericii ci şi din cel al societăţii. De fapt, dacă această calamitate foarte gravă a ajuns să lovească unii slujitori consacraţi, ne întrebăm: cât de profundă ar putea să fie ea în societăţile noastre şi în familiile noastre? Aşadar Biserica nu se va limita să se îngrijească, ci va încerca să înfrunte acest rău care provoacă moartea lentă a atâtor persoane, la nivelul moral, psihologic şi uman.
Iubiţi fraţi şi surori,
Vorbind despre această plagă, unii din cadrul Bisericii se manifestă vehement împotriva anumitor lucrători din comunicare, acuzându-i că ignoră cea mai mare majoritate a cazurilor de abuzuri, care nu sunt comise de clericii Bisericii - statisticile vorbesc despre peste 95% - şi acuzându-i că vor în mod intenţionat să dea o imagine falsă, ca şi cum acest rău ar fi lovit numai Biserica catolică. În schimb eu aş vrea să mulţumesc din inimă acelor lucrători din media care au fost oneşti şi obiectivi şi care au încercat să-i demaşte pe aceşti lupi şi să dea glas victimelor. Chiar dacă ar fi vorba de un singur caz de abuz - care reprezintă deja în sine o monstruozitate - Biserica cere să nu se tacă şi să-l aducă la lumină în mod obiectiv, pentru că scandalul mai mare în această materie este acela de a acoperi adevărul.
Ne amintim toţi că numai graţie întâlnirii cu profetul Natan David înţelege gravitatea păcatului său. Avem nevoie astăzi de noi Natan care să-i ajute pe atâţia David să se trezească dintr-o viaţă ipocrită şi perversă. Vă rog, să ajutăm Sfânta Maică Biserică în misiunea sa dificilă, adică aceea de a recunoaşte cazurile adevărate distingându-le de cele false, acuzele de calomnii, supărările de insinuări, vorbăriile de defăimări. O misiune foarte dificilă, deoarece adevăraţii vinovaţi ştiu să se ascundă cu scrupulozitate, până acolo încât atâtea soţii, mame şi surori nu reuşesc să-i descopere în persoanele mai apropiate: soţi, naşi, bunici, unchi, fraţi, vecini, învăţători... Şi victimele, bine ales de prădătorii lor, adesea preferă tăcerea şi chiar, aflate în voia fricii, devin supuse ruşinii şi terorii de a fi abandonate.
Şi celor care abuzează de minori aş vrea să spun: convertiţi-vă şi predaţi-vă justiţiei umane şi pregătiţi-vă pentru justiţia divină, amintindu-vă de cuvintele lui Cristos: "Dar oricine ar scandaliza pe unul dintre aceştia mai mici, care cred în mine, ar fi mai bine pentru el să i se lege de gât o piatră de moară trasă de măgar şi să fie aruncat în adâncul mării. Vai lumii pentru scandaluri! Căci este inevitabil să vină scandalurile, dar vai omului prin care vine scandalul" (Mt 18,6-7).
Iubiţi fraţi şi surori,
Acum permiteţi-mi să vorbesc şi despre un alt chin, adică despre infidelitatea celor care trădează vocaţia lor, jurământul lor, misiunea lor, consacrarea lor lui Dumnezeu şi Bisericii; cei care se ascund în spatele bunelor intenţii pentru a-i înjunghia pe fraţii şi a semăna neghină, dezbinare şi descumpănire; persoane care găsesc mereu justificări, chiar logice, şi chiar spirituale, pentru a continua să parcurgă nederanjaţi drumul pierzării.
Şi aceasta nu este o noutate în istoria Bisericii. Sfântul Augustin, vorbind despre grâul bun şi despre neghină, afirmă: "Oare credeţi, fraţii mei, că neghina nu poate urca până la catedrele episcopale? Oare credeţi că ea este numai în grupurile inferioare şi nu în cele superioare? Să dea Dumnezeu ca noi să nu fim neghină! [...] Şi pe catedrele episcopale există grâul şi există neghina; şi printre diferitele comunităţi de credincioşi există grâul şi există neghina" (Sermo 73, 4: PL 38, 472).
Aceste cuvinte ale sfântului Augustin ne îndeamnă să ne amintim proverbul: "strada iadului este pavată cu intenţii bune"; şi ne ajută să înţelegem că Ispititorul, Marele Acuzator, este cel care dezbină, seamănă discordie, insinuează duşmănie, îi convinge pe fii şi îi face să se îndoiască.
În realitate, în realitate în spatele acestor semănători de neghină se află aproape întotdeauna cele treizeci de monede de argint. Iată aşadar că figura lui David ne duce la aceea a lui Iuda Iscarioteanul, un alt ales de Domnul care îl vinde şi îl dă la moarte pe învăţătorul său. David păcătos şi Iuda Iscarioteanul vor fi prezenţi mereu în Biserică, deoarece reprezintă slăbiciunea, care face parte din fiinţa noastră umană. Sunt icoane ale păcatelor şi delictelor săvârşite de persoane alese şi consacrate. Uniţi în gravitatea păcatului, se deosebesc totuşi în convertire. David s-a căit încredinţându-se milostivirii lui Dumnezeu, în timp ce Iuda s-a sinucis.
Deci noi toţi, pentru a face să strălucească lumina lui Cristos, avem obligaţia de a combate orice corupţie spirituală, care "este mai rea decât căderea unui păcătos, pentru că este vorba despre o orbire comodă şi autosuficientă unde până la urmă totul pare permis: înşelarea, calomnia, egoismul şi atâtea forme subtile de autoreferenţialitate, pentru că «şi Satana însuşi se preface că este un înger al luminii» (2Cor 11,14). Aşa şi-a terminat zilele sale Solomon, în timp ce marele păcătos David a ştiut să depăşească mizeria sa" (Exortaţia apostolică Gaudete et exsultate, 165).
Bucuriile
Să trecem la bucurii. Au fost numeroase anul acesta, de exemplu buna reuşită a Sinodului dedicat tinerilor, despre care vorbea cardinalul decan. Paşii făcuţi până acum în reforma Curiei. Mulţi se întreabă: când se va termina? Nu se va termina niciodată, dar paşii sunt buni. De exemplu, lucrările de clarificare şi de transparenţă în economie; eforturile lăudabile făcute de Oficiul Revizorului General şi de Autoritatea de Informare Financiară; rezultatele bune obţinute de Institutul pentru Operele de Religie; noua lege a Statului Vatican; decretul despre muncă în Vatican, şi atâtea alte realizări mai puţin vizibile. Amintim, printre bucurii, noii fericiţi şi sfinţi care sunt "pietrele preţioase" care împodobesc faţa Bisericii şi iradiază în lume speranţă, credinţă şi lumină. Este necesar să-i menţionăm aici pe cei nouăsprezece martiri din Algeria: "Nouăsprezece vieţi dăruite pentru Cristos, pentru Evanghelia sa şi pentru poporul algerian, [...] modele de sfinţenie comună, sfinţenia «de la uşa de alături»" (Thomas Georgeon, "Sub semnul fraternităţii", L'Osservatore Romano, 8 decembrie 2018, pag. 6); numărul mare de credincioşi care în fiecare an, primind Botezul, reînnoiesc tinereţea Bisericii, ca mamă mereu rodnică, şi fiii foarte numeroşi care se întorc acasă şi reîmbrăţişează credinţa şi viaţa creştină; familiile şi părinţii care trăiesc serios credinţa şi o transmit zilnici copiilor lor prin bucuria iubirii lor (cf. Exortaţia apostolică post-sinodală Amoris laetitia, 259-290); mărturia atâtor tineri care aleg curajos viaţa consacrată şi preoţia.
Un adevărat motiv de bucurie este şi marele număr de consacraţi şi consacrate, episcopi şi preoţi, care trăiesc zilnic vocaţia lor în fidelitate, tăcere, sfinţenie şi abnegaţie. Sunt persoane care luminează întunericul omenirii, cu mărturia lor de credinţă, de iubire şi de caritate. Persoane care lucrează cu răbdare, din iubire faţă de Cristos şi faţă de Evanghelia sa, în favoarea săracilor, a celor asupriţi şi a celor din urmă, fără a căuta să se pună pe primele pagini ale ziarelor sau să ocupe primele locuri. Persoane care, lăsând totul şi oferind viaţa lor, duc lumina credinţei acolo unde Cristos este abandonat, însetat, înfometat, închis şi gol (cf. Mt 25,31-46). Şi mă gândesc îndeosebi la numeroşii parohi care oferă în fiecare zi exemplu bun poporului lui Dumnezeu, preoţi apropiaţi de familii, cunosc numele tuturor şi trăiesc viaţa lor în simplitate, credinţă, zel, sfinţenie şi caritate. Persoane uitate de mass media dar fără de care ar domni întunericul.
Iubiţi fraţi şi surori,
Vorbind despre lumină, despre chinuri, despre David şi despre Iuda, am voit să scot în evidenţă valoarea conştiinţei, care trebuie să se transforme într-o obligaţie de vigilenţă şi de păzire din partea celui care, în structurile vieţii ecleziastice şi consacrate, exercită slujirea conducerii. În realitate, forţa oricărei instituţii nu se află în faptul de a fi compusă din oameni perfecţi (acest lucru este imposibil), ci în voinţa sa de a se purifica încontinuu; în capacitatea sa de a recunoaşte cu umilinţă greşelile şi a le corecta; în abilitatea sa de a se ridica din căderi; în a vedea lumina Crăciunului care porneşte de la ieslea din Betleem, parcurge istoria şi ajunge până la Parusie.
Aşadar este necesar să deschidem inima noastră la adevărata lumină, Isus Cristos: lumina care poate ilumina viaţa şi transforma întunericul nostru în lumină; lumina binelui care învinge răul; lumina iubirii care depăşeşte ura; lumina vieţii care înfrânge moartea; lumina divină care transformă în lumină totul şi pe toţi; lumina Dumnezeului nostru: sărac şi bogat, milostiv şi drept, prezent şi ascuns, mic şi mare.
Ne amintim de cuvintele minunate ale sfântului Macarie cel Mare, părinte al deşertului egiptean din secolul al IV-lea, care, vorbind despre Crăciun, afirmă: "Dumnezeu se face mic! Inaccesibilul şi necreatul, în bunătatea sa infinită şi inimaginabilă a asumat un trup şi s-a făcut mic. În bunătatea sa a coborât din gloria sa. Nimeni, în ceruri şi pe pământ nu poate înţelege măreţia lui Dumnezeu şi nimeni, în ceruri şi pe pământ nu poate înţelege cum Dumnezeu se face sărac şi mic pentru cei săraci şi cei mici. După cum este incomprehensibilă măreţia sa, tot aşa este şi micimea sa" (cf. Omilii IV, 9-10; XXXII, 7: în Spirito e fuoco. Omelie spirituali. Collezione II, Qiqajon-Bose, Magnano 1995, pag. 88-89; 332-333).
Amintim că Crăciunul este sărbătoarea "Dumnezeului mare care se face mic şi în micimea sa nu încetează să fie mare. Şi în această dialectică, mare este mic: este duioşia lui Dumnezeu. Acel cuvânt pe care mondenitatea încearcă mereu să-l scoată din dicţionar: duioşie. Dumnezeul mare care se face mic, care este mare şi continuă să se facă mic" (cf. Omilia la "Sfânta Marta", 14 decembrie 2017; Omilia la "Sfânta Marta", 25 aprilie 2013).
Crăciunul ne dăruieşte în fiecare an certitudinea că lumina lui Dumnezeu va continua să strălucească în pofida mizeriei noastre umane; certitudinea că Biserica va ieşi din aceste suferinţe şi mai frumoasă şi purificată şi splendidă. Pentru că toate păcatele, căderile şi răul comis de unii fii ai Bisericii nu vor putea întuneca niciodată frumuseţea feţei sale, dimpotrivă, dau chiar dovada sigură că forţa sa nu se află în noi, ci se află mai ales în Cristos Isus, Mântuitor al lumii şi Lumină a universului, care o iubeşte şi şi-a dat viaţa pentru ea, mireasa sa. Crăciunul dă certitudinea că adevărata forţă a Bisericii şi a muncii noastre de fiecare zi, de atâtea ori ascunsă - ca aceea a Curiei, unde există sfinţi -, se află în Duhul Sfânt care o conduce şi o ocroteşte de-a lungul secolelor, transformând chiar şi păcatele în ocazii de iertare, căderile în ocazii de reînnoire, răul în ocazie de purificare şi victorie.
Multe mulţumiri şi Crăciun Fericit tuturor!
[Binecuvântarea]
Şi anul acesta aş vrea să vă las un gând. Este un clasic: Compendiu de teologie ascetică şi mistică de Tanquerey, dar în recenta ediţie elaborată de monseniorul Libanori, episcop auxiliar de Roma, şi de părintele Forlai, părinte spiritual de la Seminarul din Roma. Cred că este bun. A nu-l citi de la început la sfârşit, ci a căuta în cuprins această virtute, această atitudine, acest lucru... Ne va face bine, pentru reforma fiecăruia dintre noi şi pentru reforma Bisericii. Este pentru voi!
Franciscus
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
