Într-o seară de toamnă târzie, după ce fiii oamenilor adunaseră tot rodul pământului în hambare bine clădite, bunicul îşi adună nepoţii în jurul sobei în care trosneau lemnele, şi începu să le povestească.
„Dragii mei, toamna trecută, imediat după ce am cules toate, ne-am apucat îndată să împrăştiem gunoi pe toate ogoarele; am arat adânc, pentru ca ploile târzii de toamnă şi zăpada iernii să poată pătrunde adânc în el. Ieşeam deseori şi priveam: părea că pământul se odihneşte, în vreme ce, de fapt, picăturile de ploaie şi fulgii de zăpadă îl dospeau, pregătindu-l să zămislească din nou sămânţa care aştepta nerăbdătoare să fie din nou semănată. A sosit vremea iubirii, a îndrăgostirii, primăvara, când pământul şi seminţele se unesc totdeauna într-un dans nebun. Am ieşit şi am scos seminţele zgribulite la lumina soarelui; am deschis căuşul palmelor, iar ele au săltat bucuroase în pântecele pământului. Au trecut ceasuri multe: soarele şi luna, vântul şi ploaia priveau continuu spre cei doi, tineri veşnic îndrăgostiţi, pământul şi sămânţa, uniţi într-o iubire fecundă, mângâindu-se reciproc şi gâdilându-se atunci când treceam să smulgem şi să tăiem buruienile care răsăriseră în mijlocul lor şi care îi priveau cu duşmănie şi invidie. Vă amintiţi că am semănat peste tot, deşi anul trecut, unele ogoare nu prea aduseseră rod destul, ba unele, chiar niciun rod; numai buruieni sălbatice, bune numai să ardă în foc. Aş fi vrut să nu mai semăn nimic pe aceste câmpii, dar nu m-a lăsat inima. Mai mult încă, în timp ce cugetam acestea, a venit Fiul meu, singurul meu fiu, şi mi-a promis că pe acele câmpii va merge el să semene, că este păcat să lăsăm pământul pârlog. Zicea că, şi dacă vor produce rod puţin, tot va fi bine, pentru că la toamnă vom pune totul împreună şi nu vom muri de foame. «Să semănăm, tată! – mi-a zis el – şi în piatră, că şi acolo bate soarele şi cade ploaia. Să nu lăsăm niciun loc să devină sterp, căci vina noastră va fi mare. Nu-ţi aminteşti – continua el să-mi spună – că şi pe câmpul cel din deal, acolo unde bate soarele prea tare şi ploaia se scurge repede, acolo unde nu prea mai seamănă nimeni de mulţi ani, tu ai insistat şi uite, anul trecut, s-a făcut un grâu de toată frumuseţea: spice dolofane, galbene de-ţi luau ochii; ai avut încredere şi uite, ai avut rezultate. Ştii că eu mergeam deseori pe acel câmp şi priveam, şi vorbeam cu acel pământ; mă întindeam să-i fac căldură; şi auzeam cum se chinuia săracul, în taina prefacerii. Să aducă şi el rod, că-i era ruşine atunci când privea în vale şi vedea cum ceilalţi fraţi ai lui erau plini de roade. Vezi, tată, ai avut răbdare, continua el, şi ai început să vezi şi rezultatele! Să mă ierţi dacă mai insist, dar te rog să semeni şi dincolo, pe câmpul ăla, departe de sat. Ai dreptate că peste tot pe unde priveşti numai piatră vezi, şi lumea râde de tine când te vede aşa de nesăbuit, risipind şi irosind atâta sămânţă bună! Ascultă-mă şi pe mine şi seamănă şi acolo. O să merg des să văd ce se întâmplă; voi privi pietrele şi le voi cânta, să-şi desfacă şi ele sânul şi să zămislească sămânţa! De va fi nevoie, voi intra eu însumi în crăpăturile lor şi voi sta acolo până o-i putrezi! De nu v-a fi apă, îşi vor stinge setea cu sângele meu! Dar ai şi tu nădejde, şi ascultă-mă, căci, îţi zic, am văzut mai des stânci aspre şi pietre zămislind, decât câmpii grase şi mănoase. O să aducem rod, tată, chiar dacă totul pare fără rost. Şi chiar de n-ar aduce nici un bob de rod, să ştii că inima-ţi va fi în pace, căci tu ai dat... Să nu te superi, tată, că insist, căci tu m-ai învăţat să fiu aşa! Tu nu ai risipit sămânţa cea bună şi în Iuda, fratele meu? ..., chiar de ştiai.
Tată, nu hambarele pline mă bucură pe mine, cu roade adunate de pe câmpii fertile, ci bobul cel chircit, strâmb, ghemuit în colţul şurii, care a fost îngrămădit în crăpăturile stâncii, care aproape că nu ştie ce-i aia ploaie, căci a lins numai odată rouă. Şi a ajuns aici în genunchi, căci era fără vlagă...
Mă duc, tată, să mă urc pe deal, căci mă aşteaptă multă lume, să mă-nalţ pe lemn. Aud cum strigă mulţi, că n-are rost să sufăr; că blestemaţi sunt cei puţini cu mine; mai bine să moară unul decât să piară ei toţi. Eu însă mă duc, alerg, căci sunt sămânţa aruncată, risipită, zămislită, înălţată din pământ spre soare, şi coborâtă din nou spre hrană pentru ei. Eu sunt, Cristos, Fiul vostru risipitor!»”.
Într-un târziu, bătrânul îşi privi nepoţii, adormiţi cu zâmbetul în colţul gurii, sătui de pâinea poveştii!
Pr. Damian-Gheorghe Pătrașcu
