Cineva susţine că noi posedăm în medie cel puţin 10 mii de obiecte de persoană, în timp ce pentru a avea un trai firesc ar fi îndeajuns o valiză. Umblă vorba că un magnat japonez ar fi intrat în posesia unui Van Gogh pentru suma de 100 de miliarde de lire italiene (n. trad. bancnota veche a Italiei), doar pentru unicul scop de a-l avea în exclusivitate pentru propriile pupile, în aşa fel încât şi-l doreşte cu sine şi la propria incinerare. Poate că e vorba doar de o „fabulă web”, însă trebuie să admitem că fiecare dintre noi, din când în când, e turbat doar la gândul că s-ar putea despărţi de căruciorul de cumpărături al vieţii, binecuvântate/blestemate „mărunţişuri”. „Gol am ieşit din sânul mamei mele, gol mă voi întoarce în ţărână”, o spune blândul Iob. Însă înainte de a ajunge în situaţii limită (aşa cum e situaţia magnatului japonez amintit ceva mai sus) trebuie să admitem că există atâtea nenumărate situaţii periculoase: patima de a avea mereu ceva mai mult şi mai sigur, „capra vecinului” e totdeauna şi în ciudă mai grasă… De asemenea, nevoia de a avea, de a aduce ceva acasă, par adesea proporţionale cu criza ce pune stăpânire pe portofel; leitmotivul este să cumpărăm, chiar folosindu-ne de „otrăvitul” sistem de creditare: o impune fineţea spoturilor publicitare, o cere copila care vede zâne la televizor, însă adesea este suficientă doar frica, caracteristică nouă adulţilor, că am putea părea săraci.
Sfântul nostru Anton se arată foarte ferm în a vorbi despre suflet – realitatea cea mai preţioasă pe care o posedăm – care tinde să fie cel mai mic şi mai puţin însemnat între lucrurile de care e sufocat. Sfântul a trăit într-o epocă în care libera circulaţie a bunurilor şi a banului deja scria trista gramatică a unei economii tot mai confuze; încă nu se specula de pe urma cutremurelor sau a finanţărilor dubioase…, dar se specula în mod cert de pe urma muncii şi ignoranţei celor săraci şi a celor slabi. Francisc din Assisi, prin alegerea sărăciei, avea să indice o soluţie: „Dacă (n. trad. noi fraţii) vom avea bunuri, va trebui să ne şi înarmăm pentru a le păzi. Din bogăţie izvorăsc litigii şi certuri” (FF 1438). Efectiv „relaţiile umane sunt cele care ne dau bucuria, întrucât acestea sunt oxigenul nostru, unica avuţie pe care niciunul nu ne-o va putea răpi, comoara dinăuntrul nostru” cum avea să amintească un misionar al Bisericii. Cred că sfântul Anton vroia să le ceară celor care se adunau în jurul său să se convertească de la dependenţa acaparării subversive a lucrurilor (pentru a nu aminti de aceea a puterii şi implicaţiilor acesteia), care ne izolează şi ne ruinează, invitându-ne să aruncăm o privire nouă spre Dumnezeu şi spre ceilalţi, datorită unui parcurs realizat îndărăt, un drum moral care să ne ducă de la lăcomie la „gratuitatea ce restituie”. Iar Sfântul, în această privinţă, este foarte precis: „Cine are bogăţiile acestei lumi şi îl vede pe fratele său în nevoi, trebuie să-i dea ceea ce lui îi prisoseşte. Iar dacă nu îi dă, eu afirm că el păcătuieşte de moarte”. Foarte eficace această relativizare a proprietăţii private care anticipează conceptul finalităţii universale a bunurilor, asupra cărora apasă Judecata finală: „Vai celor care au pivniţa plină de vin şi ale căror hambare sunt pline de grâne, şi au câte două sau trei rânduri de haine, în timp ce săracii lui Cristos cu stomacul gol şi cu trupul aproape dezbrăcat imploră ajutor la poarta casei lor” (Predică la a II-a Duminică după Rusalii).
Anton ne spune că printre lucrurile pe care le avem, puţine sau multe, există nenumărate lucruri care nu ne aparţin cu totul şi cărora le suntem doar administratori vremelnici. „De atâta vreme, şi în mod greşit, eu îmi păstram argintăria. Ea, în schimb, aparţinea celor săraci. Acum, cine era acel om? Evident era un biet sărac”. Sunt cuvintele episcopului Bienvenu, din Mizerabilii, după furtul pricinuit de puşcăriaşul Jean Valjean.
Cunoaştem, apoi, invidia, acea tortură a spiritului pentru bunuri şi pentru binele celorlalţi, căruia sfântul Francisc (şi cu el sfântul Anton) adaugă:
„Cine îl invidiază pe fratele său pentru binele pe care Domnul îl face în el, comite păcatul blestemului, întrucât îl invidiază pe însuşi Cel Preaînalt, care este izvorul oricărui bine” (FF 157).
Chiar şi sfântul Augustin rămase impresionat la vederea fratelui geamăn care se mira cu ochii înceţoşaţi de concurenţa fratelui de la sânul matern. De mici – când încă nu ne prefacem – ne pare că binele şi frumosul vieţii trebuie să fie doar ale noastre, sau din contră sunt împotriva noastră; cum am spune că fericirea mea depinde de tristeţea ta. Gând cu totul absurd, dar dacă ne uităm la ceea ce se întâmplă în lume trebuie să admitem că acest lucru e valabil.
„Fericit acel servitor care îi va da înapoi Domnului bunurile sale”, care, aşadar, nu exclude binele celorlalţi. Dar noi, câte modalităţi de împărtăşire a binelui cunoaştem?
(traducere din limba italiană de pr. Carol Daniel Sabău)
