19 călugări ucişi între 1994 şi 1996, în cursul războiului civil din Algeria, vor fi proclamaţi fericiţi sâmbătă, 8 decembrie 2018, la sanctuarul Notre-Dame di Santa Cruz la Orano, în Algeria. Făcând parte din opt diferite familii călugăreşti, cei 19 martiri au ales să rămână în mijlocul oamenilor simpli, a căror viaţă plină de lipsuri şi dificultăţi o împărtăşeau, în ciuda contextului de escaladare a violenţelor şi de gravă confuzie socială.
În scrisoarea prin care papa Francisc îl numeşte pe cardinalul prefect al Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor, Giovanni Angelo Becciu, legat pontifical în Algeria, pentru celebrarea beatificării celor 19 martiri, pontiful aminteşte că Isus le-a prevestit discipolilor că vor fi persecutaţi după cum El a fost persecutat, prigonirea creştinilor nemaifiind doar o caracteristică a trecutului, ci o realitate a prezentului.
Cerându-i cardinalului Becciu să transmită salutul său fratern discipolilor altor religii şi tuturor persoanelor de bunăvoinţă, Sfântul Părinte încheie scrisoarea amintind că cei 19 martiri şi-au iertat asasinii, demonstrând că iubesc mai mult viaţa eternă.
Şapte din cei 19 martiri, ucişi din ură faţă de credinţă la 21 mai 1996, erau călugări trapişti, care-şi trăiau vocaţia contemplativă la mănăstirea Tibhirine în Atlasul algerian, în spirit de dialog fratern cu locuitorii, după cum scria fratele Christophe (Cristofer) Leberton (cel mai tânăr din comunitate), convins că "pentru a cuceri inima omului, acesta trebuie iubit".
Văzând cum violenţa devenea tot mai extinsă şi mai feroce, într-o scrisoare din 11 ianuarie 1995, fratele Paul Favre-Miville (57 de ani) se întreba ce ar fi rămas din Biserica din Algeria "Cu toate acestea" – scria el - "cred că Vestea cea Bună este semănată, grâul încolţeşte… Duhul Sfânt acţionează, lucrează în profunzimea inimilor oamenilor".
Părintele Célestin (Celestin) Ringeard, responsabil cu oficiul liturgic, se îngrijea foarte mult de relaţiile interpersonale. Înainte de a deveni călugăr trapist la Nantes, în Franţa, şi-a dedicat viaţa celor marginalizaţi şi deşi avea probleme de sănătate ( în trecut suferise şase operaţii de bypass), a vrut să rămână la Tibhirin. Într-o scrisoare din 13 martie 1994, făcea următoarea consideraţie: "Legăturile umane sunt ceva unic, dacă nu divin, și noi credem încă de la venirea istorică a lui Dumnezeu pe pământ, în Isus din Nazaret! Această credință este nemaiauzită și, prin urmare, trebuie să rămână în mod misterios "deschisă" fraților noștri în umanitate, musulmani (teroriști sau nu), budiști, persoane care nu cred sau atei convinşi!"
Părintele Bruno Lemarchand, superior al comunităţii din Fez, in Maroc, se afla la Tibhirine pentru a lua parte la alegerea noului prior, programată în data de 31 martie. Într-o scrisoare din decembrie 1995, părintele Lemarchand scria: "Sunt întotdeauna fericit de viaţa mea călugărească şi trăiesc într-un ţinut al islamului. Aici este Nazaret, cu Isus, Maria, Iosif".
Fratele Luc (Luca) Dochier era medic. Avea 82, peste jumătate din existenţă trăind în Algeria. "Ce ni s-ar putea întâmpla?", scria într-o scrisoare din 5 ianuarie 1995, "decât să mergem spre Domnul şi să ne adâncim în milostivirea sa?"
În schimb, călugărul Michel Fleury era bucătar şi grădinar, fiind neobosit în misiunea lui pe care o îndeplinea cu simplitate şi în tăcere. Printre paginile unei cărţi din biblioteca mănăstirii a fost găsit un bilet purtând data 13 martie 1994, pe care călugărul a scris: "Duhule Sfânt, Creatorule, hotărăşte să fiu instrument asociat lucrării voastre. Însă, voia lui Dumnezeu să se împlinească".
L-am lăsat la urmă pe părintele Christian de Chargé, priorul mănăstirii, care a dat comunităţii din Tibhirine acea amprentă spirituală care a făcut din acel spaţiu un loc al ospitalităţii prietenoase şi fraterne, mai ale cu localnicii cu care se aflau într-un dialog zilnic, deşi de credinţă musulmană.
Cei şapte călugări din mănăstirea Tibhirine au fost asasinaţi prin decapitare după ce au fost răpiţi şi sechestraţi. Fraţii trapişti duceau o viaţă comunitară de rugăciune şi de muncă. Trăiau în sărăcie, din ceea ce le oferea pământul arid al regiunii muntoase Atlas. De şapte ori pe zi, din capela mănăstirii Tibhirine se înălţau cântări şi rugi spre slava lui Dumnezeu.
