În ultimele două decenii ale secolului XIX, satul Straja (jud. Alba) a dăruit Bisericii Greco-Catolice și neamului românesc două personalitați: pe Zenovie Pâclișanu, teolog și istoric, și pe Ștefan Manciulea, geograf și istoric. Acesta din urmă a văzut lumina zilei de sărbătoarea sfântului Nicolae, în anul 1894. După absolvirea cursurilor școlii primare din satul natal, la îndemnul preotului și al învățătorului din sat și bucurându-se totodată de susținerea părinților, Ștefan Manciulea își continuă studiile la vestitele Școli ale Blajului. În anul 1918, pe atunci proaspăt învățător suplinitor în satul Hăpria, participă, alături de preoții și învățătorii din satele vecine, la memorabilul eveniment de la 1 decembrie 1918 de la Alba Iulia: Marea Unire.
Beneficiar al unei burse de studii la Universitatea din București oferite de Consiliul Dirigent în 1919 studenților transilvăneni, Ștefan Manciulea alege să studieze în capitala României Mari istoria și geografia. După susținerea examenului de licență, prof. Simion Mehedinți, părintele geografiei românești, îi propune să facă o teză de doctorat sugerând ca și temă Câmpia Tisei. Așa începe o carieră didactică și științifică ce se anunță foarte promițătoare.
Activitatea de dascăl la liceul „Moise Nicoară” din Arad este întreruptă ca urmare a rugăminților familiei și la insistența consătenilor care se plângeau că nu doar biserica și casa parohială din sat cad în paragină, ci și viața spirituală a credincioșilor. Astfel, în anul 1927 se căsătorește cu Ana Bogdan și este numit preot la Straja. Însă, nu peste mult timp, mitropolitul Vasile Suciu îi cere să vină la Blaj, pentru că era nevoie de profesor de geografie la Liceul român unit „Sf. Vasile cel Mare”. La Blaj, este numit și director adjunct al liceului, apoi inspector, precum și director al Bibliotecii Arhidiecezane. Atmosfera studioasă a Blajului este prielnică profesorului Manciulea care cercetează documentele arhivei și bibliotecii și scoate la lumină, prin intermediul studiilor publicate, date despre oraș și câțiva dintre cărturarii săi, cu precădere despre Timotei Cipariu pentru care avea un cult deosebit. Cunoștințele temeinice de specialitate îl recomandă pentru ocuparea unui post în învățământul superior. Astfel, în 1941 profesorul Manciulea pleacă la Cluj, pentru a ocupa postul oferit la catedra de geografie a Universității „Regele Ferdinand”, în calitate de conferențiar.
O parte dintre lucrările publicate au servit drept argument pentru fixarea granițelor Transilvaniei la Conferința de pace de la Paris, conferință la care istoricul Zenovie Pâclișanu a participat în calitate de expert pe probleme juridice și istorice.
Norii negri care s-au abătut asupra Bisericii Greco-Catolice și asupra întregului neam românesc nu au ocolit nici familia profesorului Manciulea. Astfel, în anul 1947, profesorul Ștefan Manciulea este eliminat din învățământ din cauză că aparținea unei Biserici care nu mai exista (Biserica Greco-Catolică) și pentru că, prin scrierile sale, instiga la „ură rasială între naționalitățile conlocuitoare din țară”.
Universul concentraționar (Jilava, Aiud, Baia Sprie, Caransebeș) nu i-a fost străin profesorului Manciulea, ca de altfel nici întregii elite intelectuale românești.
Deși condamnat să-și câștige existența doar din munca brațelor (muncitor la sera de flori de la CFR, muncitor zilier sau îngrijitor la sera Sanatorului TBC), profesorul Manciulea nu a renunțat la munca de cercetare continuând să studieze puținele documente rămase în biblioteca Blajului și să scrie articole de istorie, geografie și etnologie până la sfârșitul vieții (1985).
În profesorul Ștefan Manciulea se regăsesc, după cum se caracteriza el însuși și după cum spun cei care l-au cunoscut, acele calități pe care, în 1906, vorbind despre Blaj, N. Iorga le atribuia „înainte-mergătorilor culturii romănești care au fost blândul călugăr Samuil Clain, asprul muncitor fanatic Șincai și cumintele alcătuitor de teorii Petru Maior”.
În familia Manciulea valori precum credința, munca, modestia erau la mare cinste. Pe doamna Ana, soția profesorului, cea care i-a fost alături mai bine de o jumătate de secol, cei care au cunoscut-o, au descris-o astfel: „A fost o flacără care a luminat. Furtunile n-au stins-o, întunericul în nopțile nedormite n-a cuprins-o, norii n-au doborât-o. Stâlpul de foc a călăuzit-o până în ultima clipă...” (Alexandru TODEA, 1978), „Păstrez distinsei dumneavoastră soții amintirea unei ființe nobile, de mare înțelepciune [...] cred că este un privilegiu ca cineva în viață să fie însoțit de o asemenea ființă, cu care să știe să împartă și binele, și, din nefericire, răul de care nu ați fost scutiți. (Șerban DRAGOMIRESCU, București)
Cele două fiice ale familiei Manciulea, Ana și Ștefania au făcut cinste părinților prin munca desfășurată în domeniul muzical (Ana) și în cercetare (Ștefania).
„Spiritul Blajului a trasat în ultimul sfert de mileniu o dâră permanentă de lumină, fără echivalent în istoria românească” spunea Corneliu Coposu, fost elev al profesorului Manciulea, iar datoria noastră, a celor de astăzi, este să nu lăsăm să se risipească sau să moară acest spirit, ci să-l menținem viu vorbind și scriind despre Blaj și oamenii săi, pentru că noi „suntem asemenea unor pitici cocoțați pe umerii unor giganți; putem vedea mai mult și mai departe decât cei din vechime, nu pentru că am avea vederea mai pătrunzătoare sau pentru că am fi mai înalți, ci pentru că, precum niște uriași, ei sunt cei care ne susțin și ne înalță”. (Bernard de Chartres)
prof. Cecilia Veronica FRĂȚILĂ
