Ne-a învrednicit Dumnezeu pe noi, cei de azi, să aniversăm centenarul Unirii românilor de la 1 Decembrie 1918. Sentimentul profund de recunoștință pentru cei care au realizat Unirea ne determină la o incursiune istorică și sufletească asupra drumului parcurs. Istoria României a fost scrisă cu bucurii și cu jertfe, iar memoria celor căzuți sau a celor răniți de regimuri ostile trebuie să ne sensibilizeze să prețuim ce avem azi. România nu s-a născut din întâmplare, ci din eroismul unor oameni, care pentru idealul unității naționale și-au dat tinerețea, resursele materiale și intelectuale, viața însăși. Sentimentul dragostei de țară, atât de diferit de șovinism, nu este altceva decât dragostea pentru locul în care te-ai născut și în care locuiești, și care nu este nici de stânga nici de dreapta.

Ceea ce s-a realizat la 1 Decembrie 1918, Marea Unire, este rodul unui ideal și al unor îndelungate și diverse forme de acțiune ale românilor de dincoace și de dincolo de Carpați. Izvoarele vremii dovedesc că în acel moment crucial românii de pe tot cuprinsul românesc gândeau la fel, cu toții doreau realizarea unității politice.

Eminentul arhiereu, martir și mărturisitor pentru credință, cardinalul greco-catolic Iuliu Hossu, cel dintâi purpurat al neamului românesc, rezuma foarte bine parcursul și rolul Bisericii Române Unite cu Roma Greco-Catolică spunând: ,,Dacă nu exista Unirea religioasă de la 1700, nu era nici Adunarea de la Blaj din 3/5 mai 1848, unde s-a strigat: «Vrem să ne unim cu Țara!» și fără aceasta nu era nici Unirea din 1918”. În ziua de 1 Decembrie 1918, episcopul greco-catolic al diecezei de Gherla, dr. Iuliu Hossu, din încredințarea Marelui Sfat al Națiunii, va citi Marii Adunări ,,Declarația Unirii”, după ce într-o impresionantă cuvântare își exprimă hotărârea și bucuria personală de a ne uni pe veci cu România: ,,Fraților, Ceasul împlinirii vremii este acesta, când Dumnezeu Atotputernicul rostește prin poporul Său credincios, dreptatea Sa, însetată de veacuri. Astăzi, prin hotărârea noastră, se înfăptuiește România Mare, una și nedespărțită, rostind fericiți, toți românii de pe aceste plaiuri: Ne unim pe veci cu Țara-Mamă, România!… Dreptatea Ta, Doamne, e dreptate în veac și cuvântul Tău este adevărul!”.

Este un păcat că astăzi uneori este atât de dificil să transmitem celor mai tineri sensul sărbătoririi Zilei Naționale. Chiar și noi, cei mai în vârstă, am putea în mod onest să admitem că, cel puțin în aparență, avem puține motive să sărbătorim. Suntem, spre deosebire de cei ce au realizat Unirea, generația risipitorilor, a celor care parcă împrăștie națiunea în loc să o unească în continuare. Am împrăștiat acel simț al apartenenței și al unității națiunii care părinților și străbunicilor noștri li se părea atât de puternic și natural.

Pentru a înfrunta provocările pe care le are în față, România trebuie să regăsească sentimentul unității naționale. În trecut am realizat unirea deoarece am fost uniți. Astăzi trebuie să consolidăm în mod permanent unitatea găsind noi rațiuni pentru a fi uniți. Avem nevoie de curaj; suntem o țară destul de mare și avem o mare rezervă de resurse și energie. Însă calea nu este ușoară; pentru a ajunge la țel, trebuie să trecem printr-o sinceră critică sau analiză colectivă. Dacă facem o exegeză imnului național – scris de un absolvent al școlilor blăjene – ne dăm seama că trebuie să resuscităm acel sentiment pentru mult timp disprețuit, neglijat sau chiar luat în râs, numit amor patriae.

Dragă Românie, ne doare să te vedem sfâșiată de interesele meschine care au întotdeauna și oricum precedența asupra binelui comun. Îi vedem pe unii dintre fiii tăi care o duc greu, într-o lume de dificultăți, șomaj, sau constrânși să fie adoptați de alte State mai organizate decât noi am reușit să facem cu tine. Fără de tine, Românie dragă, riscăm să nu avem un chip care să ne țină împreună, care să ne amintească cine suntem ca popor,

Există o Românie care nu roșește, nu se rușinează pentru că nu are motive să roșească, să se rușineze. Din acea Românie fac parte cetățeni care nu doar proclamă ci și trăiesc zilnic valorile necesare care să cimenteze o comunitate civilă demnă de acest nume: onestitate, respect, responsabilitate, abnegație, solidaritate. Înăuntrul și înafara granițelor Statului.

Ziua Națională a Țării este prea importantă pentru a fi târâtă în interesele unor facțiuni. Sărbătoarea Țării este sărbătoarea unui popor. A comemora în fiecare an – și mai ales în acest an – data de 1 decembrie nu înseamnă doar un exercițiu de memorie istorică, ci un mod concret de a-i redescoperi și de a-i reînnoi spiritul. Dacă astăzi privim spre această sărbătoare cu detașare și scepticism e din cauză că termeni precum „Patrie” și „Țară” nu mai suscită în noi vreun simțământ. Pare că am pierdut semnificația lor. De aceea, avem nevoie să regândim această sărbătoare. În primul rând, Ziua Națională a României trebuie să fie sărbătoarea tuturor românilor. Trebuie să fie celebrată de către toți cetățenii. Mai mult, trebuie să fie o ocazie pentru a ne gândi la românii cu probleme, la cei sărmani, la cei discriminați, la cei de pe margine, la cei care și-au pierdut slujba și demnitatea. O țară care îi are în vedere pe aceștia și care se angajează să ofere valoare chiar și ultimului dintre cetățenii săi este o țară sănătoasă, vie, unitară. În al doilea rând, 1 Decembrie trebuie să fie celebrată de instituțiile centrale ale țării nu doar prin cuvinte retorice, ci în așa fel ca valorile naționale să devină obiective concrete ale politicii și ale comunității. În al treilea loc, Ziua Națională a Țării trebuie să fie deschisă spre Europa și spre lume, spre oameni, popoare, religii și culturi, în așa fel ca numele țării noastre să fie rostit cu demnitate și respect.

În preajma datei de 1 decembrie ne copleșește un sentiment de patriotism, evocăm pe cei care au luptat pentru independența și libertatea noastră. Majoritatea dintre noi mărturisesc că sunt mândri că sunt români. Însă cei care își iubesc țara trebuie să arate acest lucru în mod practic, recomandat de noi cu acest prilej: să se roage pentru țară, pentru românii de acasă și din diaspora, să se roage pentru vindecarea relelor care există în țară (corupție, sărăcie, imoralitate și indiferență religioasă), să se roage pentru cei aflați în dregătorii ca Dumnezeu să îi călăuzească în deciziile pe care le iau și să le atingă inimile, pentru ca Dumnezeu să ridice lideri puternici și integri, bărbați și femei, care să fie modele de urmat pentru următoarea generație, pentru pacea și binecuvântarea familiilor românești. Acesta este gândul nostru cu ocazia Centenarului României, adresat tuturor românilor: să ne rugăm ca Dumnezeu să binecuvânteze România.

Pr. lect. univ. dr. Anton Rus

Facultatea de Teologie Blaj