Deși Biserica Greco-Catolică din România, precum toate celelalte Biserici creștine și religii necreștine, are misiunea determinată de a propovădui credința în Dumnezeu, în același timp ea are datoria implicită de a veghea la calea pe care credincioșii o străbat în lume, într-o societate ce tinde la binele comun al celor care o constituie. Este cunoscut rolul pe care această Biserică l-a avut în istoria și conștiința națională a poporului român. Mai adăugăm faptul că a îndrumat pașii credincioșilor în rețeaua complexă a sistemelor sociale și politice și s-a implicat în evenimentele de importanță națională; a colaborat în mod înțelept cu sistemele de guvernământ și cu formațiunile politice democrat creștine și că avut o atitudine fermă împotriva regimurilor totalitare sau atee.
Biserica Catolică, la nivel mondial, urmărind binele comun al credincioșilor proprii, întotdeauna a luat atitudine împotriva curentelor sau sistemelor politice, economice, sociale care riscau să deruteze orientarea corectă a clerului și credincioșilor sau atingeau integritatea învățăturii Evangheliei. Aceste luări de atitudine au fost asumate și în cadrul Bisericii Greco-Catolice din România. Promovând o concepție atee asupra apariției și dezvoltării societății dar și asupra lumii în general, comunismul a perceput Biserica drept o rămășiță a trecutului, o instituție ce nu-și mai găsea locul în cadrul noii orânduiri multilateral dezvoltate. În lumea românească, după 23 august 1944 guvernul a evitat să se angajeze într-un conflict deschis cu Biserica, însă după abdicarea silită a regelui Mihai și proclamarea Republicii Populare Române, noul regim a consacrat ateismul ca ideologie oficială prin promovarea unei educații ateiste în școli, prin interzicerea unor manifestări publice cu caracter religios, a restrâns activitatea clericilor în interiorul lăcașurilor de cult, a deposedat bisericile de cea mai mare parte a proprietăților pe care le dețineau, a eliminat religia dintre disciplinele de învățământ și a etatizat școlile confesionale, a arestat și condamnat mulți preoți și călugări recalcitranți.
Biserica Catolică a semnalat din vreme primejdia comunismului și a început, în consecință, să-l combată cu toată energia. Pontifii Romei au dedicat optsprezece enciclici studiului, combaterii și condamnării doctrinei comuniste. Astfel, pe drumul indicat de Roma a pășit cu toată hotărârea și Biserica Greco-Catolică din România. Se scrie mult împotriva comunismului în presa religioasă greco-catolică, constatându-se necesitatea unei lupte conștiente și metodice împotriva bolșevismului. Se publică cronici despre catolicismul persecutat în Spania, despre persecuțiile din Rusia și Mexic, și se organizează rugăciuni publice pentru cei ce suferă pentru credința lor. Întâlnim predici ale preoților împotriva sistemului comunist: „Să știți dar, fraților, despre ce este vorba când citiți sau auziți despre comuniști. În țara noastră ei se ascund sub diferite numiri, pentru că aici comuniștii nu sunt suferiți. Cu toate acestea ei lucră și la noi când pe ascuns, când mai pe față și umblă chiar printre popor, mai ales la alegeri, ca să-și câștige partizani. Ei vreau să răstoarne ordinea de stat, vreau să ajungă la putere, ca pe urmă, când o au în mână, să-și bată joc de credință, de religie, de biserici, pe cari vreau să le închidă, cum fac în Rusia, de cruce, de spovedanie şi alte taine, pe cari vreau să le oprească. Acesta e comunismul” („Cuvântul Adevărului”, Bixad, nr. 3, 1933, p. 7). Înșiși ierarhii Bisericii Greco-Catolice din România au manifestat o atitudine fermă împotriva regimului comunist.
La 1 decembrie 1948 a fost desființată Biserica Greco-Catolică din România de către regimul politic comunist, după model sovietic, clericii și credincioșii greco-catolici români înfruntând în spirit eroic persecuția, devenind martiri și mărturisitori ai credinței. Adversitatea comuniștilor față de Roma „imperialistă” și incompatibilitatea radicală dintre comuniști și greco-catolici au dus inevitabil la desființarea instituțională a ultimilor.
Ne putem întreba retoric: De ce comunismul a persecutat Biserica Greco-Catolică din România și a desființat-o în 1948? Răspunsul simplu este: pentru că Biserica Greco-Catolică din România a stat în calea comunismului, l-a înfruntat, l-a combătut în mod fățiș. Dar de ce Biserica Greco-Catolică s-a implicat în politică și a înfruntat comunismul? De ce n-a putut rămâne cuminte, să-și vadă de misiunea sa spirituală? În răspunsul următor găsim motivația persecuției: Biserica Greco-Catolică din România, în consonanță cu atitudinea ei dintotdeauna, era obligată să prevină credincioșii săi cu privire nu la regimul politic comunist ci cu referire la filosofia și răul intrinsec promovate de sistemul comunist: comunismul învață și promovează ateismul, persecută Biserica, este prin natura sa antireligios și împotriva demnității, libertății și proprietății omului, ca filosofie propune materialismul. Acesta este motivul persecuției Bisericii Greco-Catolice din România. În această atitudine a sa, Biserica Greco-Catolică din România s-a situat pe linia poziției Bisericii Catolice; papa Pius XI în enciclica „Divini Redemtoris” din 19 martie 1937 contra comunismului ateu îndeamnă episcopii catolici: „Luați aminte, Venerabili Frați, ca credincioșii să nu fie înșelați! Comunismul este intrinsec pervers și nu se poate admite în nici un aspect colaborarea cu el de către cine vrea salvarea civilizației creștine” (nr. 58). În complexul de factori care au dus la desființarea Bisericii se găsește și legătura sa cu un for occidental exterior României, adică Scaunul Pontifical al Romei; e posibil ca regimul de la București să fi decis desființarea Bisericii Greco-Catolice din România din această cauză, așa cum a desființat alte Biserici Greco-Catolice din Europa Centrală și de Est, chiar dacă Biserica Greco-Catolică din România nu ar fi dezvoltat un discurs anticomunist. Peste acest motiv principal cauzal s-a suprapus motivul secundar circumstanțial-ocazional-conjunctural al dorinței unor ierarhi ortodocși (patriarhul Moscovei, patriarhul României, mitropolitul Sibiului etc.) de a-i readuce pe greco-catolicii români în sânul Bisericii Ortodoxe Române. Așadar, Biserica Greco-Catolică nu a fost persecutată din cauza atitudinii sale politice, ci pentru atitudinea sa radicală profund umană, creștină, teologică, ecleziologică, pastorală. Astfel, temeiul canonizării celor șapte episcopi martiri anticomuniști greco-catolici români va fi dat de moartea lor datorată credinței dar și de atașamentul față de adevărul biblic al primatului petrin. Putem concluziona că dacă Biserica Greco-Catolică din România nu ar fi luat poziție împotriva sistemului ideologic comunist – care încerca să înlocuiască viziunea creștină despre lume și viață cu o concepție materialistă și atee – aceasta nu ar fi fost desființată.
Pr. Dr. Anton Rus,
Facultatea de Teologie Blaj
