La 23 noiembrie 1929, se deschidea la Blaj congresul de constituire al Asociaţiei Generale a Românilor Uniţi (AGRU). Între această dată şi reînfiinţarea din 1990 s-a intercalat şi un lung şi trist hiat (1948-1989), cum bine se ştie. Dar suntem datori să rememorăm entuziasmul înfiinţării AGRU de atunci şi activitatea meritorie a primilor ani, pe care ne străduim să o continuăm într-un context nou. Din 1922 era Papă marele Pius XI, numit Papa Acţiunii Catolice, care îi îndemna cu deosebită insistenţă pe laici să se angajeze în opera de apostolat a Bisericii, “pentru a aduce omenirea iarăşi la Cristos… pentru a face să pătrundă spiritul creştin în toate fibrele şi manifestările vieţii omeneşti, publice şi particulare… pentru reîncreştinarea societăţii cu toate elementele şi cu toţi factorii ei”, precizează părintele Aloisie Tăutu, Asistentul ecleziastic de atunci al AGRU [1]. Preoţii de elită pe care îi aveam, precum şi intelectualii cu simţ de răspundere, au înţeles imperativul zilei şi au răspuns apelului.
Dar mai era un motiv, specific situaţiei noastre, care a determinat înfiinţarea AGRU în acel moment: fraţii din cealaltă strană porniseră o acţiune de sufocare a Bisericii Române Unite, vânturând în parlament propunerea ca ea să fie trecută printre cultele minoritare. Nici nu se încheiase bine primul deceniu de la Unire, se mai trăia euforia Zilei celei mari, pregătită împreună de toţi românii… Iată că, mutatis mutandis, în 1929 şi 1990, ceea ce a determinat naşterea/renaşterea AGRU, a fost conştiinţa datoriei de a “susţine şi apăra Biserica noastră, intensificarea vieţii spirituale a membrilor, îndrumarea vieţii publice şi private conform eticii creştine, în sentimentul iubirii de neam şi patrie” [2] (Episcopul de sfântă amintire Vasile Aftenie avea să folosească, în 1940, formula: “pentru Biserică, Neam şi Ţară”). Atâta doar că în 1929 asperităţile istorice erau mai atenuate decât cele trăite de noi în ultima jumătate de veac. Dar atunci, ca şi acum, era fermă dorinţa noastră de pace interconfesională.
La 23 noiembrie 1929 deci, lua formă concretă, prin congresul patronat de Mitropolitul Vasile Suciu, dorinţa exprimată în diverse întruniri şi conciliabule locale în Transilvania, de a opune asaltului secularizării (atunci încă nu se folosea termenul) şi atacurilor contra Instituţiei Bisericii, un laicat responsabil, organizat, puternic. Primul preşedinte a fost ales Valeriu Pop, un tânăr avocat din Bistriţa, preşedintele comitetului de iniţiativă, iar secretar general Augustin Popa, profesor la Academia teologică din Blaj (nu era preot). Membri marcanţi: prof. Iuliu Haţieganu, Nicolae Drăgan, Romul Boilă, Alexandru Borza.
Multiple activităţi aveau să se desfăşoare. Cele mai mobilizatoare erau congresele generale, care se ţineau în diferitele localităţi pentru a anima toate regiunile: Blaj, Carei, Oradea, Sighet, Aiud, Lugoj, Satu Mare. Din rapoartele congreselor eparhiale se vede ce capilară era organizaţia: şi satele erau antrenate (fiecărui paroh i se trimitea statutul), se ţineau prelegeri, se organizau pelerinaje, se ridicau troiţe. La Cluj se organizase AGRU Copiilor. Dintre diferitele realizări amintim: federalizarea reuniunilor mariane (UMFRU = Uniunea Mariană a Femeilor Române Unite) şi înfiinţarea ASTRU (=Asociaţia Studenţilor Români Uniţi), cu care se colabora; conferinţe publice, cu subiect religios sau de cultură generală; editarea unui bogat buletin (director părintele Ion Agârbiceanu); publicarea de broşuri, în două colecţii, pentru popor şi pentru intelectuali, precum şi a unui foarte căutat calendar; înaintarea de memorii autorităţilor, pentru apărarea Bisericii noastre; un pelerinaj la Roma şi, bineînţeles, acasă (Nicula, Bixad etc.); concursuri pentru elevi, dotate cu premii.
O dovadă de eficacitatea noii asociaţii este replica FOR (=Frăţia Ortodoxă Română), care nu a întârziat să ia fiinţă.
Când preşedintele Valer Pop s-a angajat în viaţa politică militantă, conform angajamentului iniţial, şi-a prezentat demisia (prof. dr. Iuliu Haţieganu specificase că în AGRU singura politică este cea a Crucii). La fel şi secretarul general. Au fost aleşi generalul Dănilă Papp, preşedinte, şi prof. Iacob Crişan, secretar general. Vicepreşedintele prof. Alexandru Borza, preşedintele eparhial Cluj, s-a ocupat ulterior efectiv de activitate, generalul Papp fiind numit ministru al României la Vatican. În această formaţie a fost surprins AGRU la instalarea comunismului şi interzicerea legală a activităţii Bisericii Greco-Catolice, după ce suferise în urma diktatului de la Viena, zona ocupată fiind preponderent greco-catolică.
În anii catacombelor nu se poate vorbi de o activitate AGRU colectivă; singuratecii membri îşi trăiau credinţa şi, cu toată discreţia, o comunicau altora. Iar participarea la servicii religioase din bisericile catolice de rit latin era nu numai o profesiune de credinţă, ci şi o deschisă acţiune de protest. Mulţi au suferit pentru protejarea preoţilor ascunşi şi îi rugăm pe toţi cei ce cunosc asemenea cazuri concrete, să le comunice, să nu se uite nimic, să nu ştirbim tezaurul Bisericii Martire. Mai amintim comunicări la diferite sesiuni ştiinţifice, în care se sublinia rolul Blajului în cultura şi istoria naţională. Subtextul era elocvent. Iată câteva forme de “manifestare contra”. Mă gândesc la comemorarea celui de al şaptelea centenar al naşterii “Divinului Poet” Dante Alighieri, organizată de decanul Facultăţii de Litere din Cluj, prof. Mircea Zaciu (1965); tot dânsul, la centenarul Agârbiceanu, a vorbit despre Părintele Agârbiceanu şi ne-a oferit cartea Ceasuri de seară… cu dedicaţia “… în semnul comunei credinţe şi speranţe, întruchipată de Agârbiceanu…” (1982). Se făceau comunicări, pe teme de istorie, în care era implicat Blajul. Sunt fericită că am putut publica, în colaborare cu prof. Marcel Ştirban, Consiliul Naţional Român din Blaj (1918-1919), 2 vol., în 1978 şi 1980, lucrare premiată de Academia RSR, în care figurau şi fotografii ale Martirilor noştri. Profesorii Teodor Seiceanu şi Ion Buzaşi, în curajoasa lor antologie, Blajul, vatră de istorie şi cultură (1986), au inclus şi texte ale unor autori care muriseră în închisoare (pr. acad. Zenovie Pâclişanu). În ocazionalele călătorii în apus, se lua contact cu exponenţi ai vieţii catolice. Merită să fie subliniată acţiunea de mare curaj a profesoarei Doina Cornea, care în 1988 i-a adresat Sf. Părinte o scrisoare deschisă, prin care îi cerea se ne ocrotească.
După 1989, spontan, în diferite centre, s-au născut organizaţii de laici; unii le-au numit de-a dreptul AGRU, cu gândul la cele dinainte de 1948. Aşa şi la Cluj, unde vechiul AGRU îşi avusese sediul central. Membrii comitetului de iniţiativă au înţeles că, înainte de a modifica vechiul statut, conform necesităţilor anului 1990, trebuie să se facă doar uşoare retuşări şi după o perioadă de activitate şi verificări, să se aducă la zi. Acum este momentul; experienţa acumulată în acest ultim deceniu permite – sau chiar pretinde – modificarea. Spre bucuria noastră, esenţa rămâne valabilă; suflul înnoitor al Conciliului Vatican II a confirmat-o.
Ceea ce este însă foarte schimbat, este omul: cu toţii am fost marcaţi de cele pătimite. Teroarea trăită ne-a făcut inerţi, închişi în noi, fără simţul acut al răspunderii; toate bazate pe lipsa educaţiei religioase, slăbirea familiei, egocentrism. Deci cei ce ne angajăm în opera de apostolat, de reevanghelizare a României, trebuie fiecare să înceapă cu sine însuşi.
În ordinea urgenţei s-a plasat educaţia (să nu spunem alfabetizarea) copiilor şi adulţilor, formarea de cadre didactice conştient creştine, capabile să formeze generaţiile care se ridică. De aceea s-a preconizat un Secretariat pentru învăţământ, care oferă vara zile de reculegere şi discuţii (Universitatea de Vară), un modest Buletin Informativ şi concursuri pentru elevi. Prezenţa în viaţa culturală e dată de Centrul de Studii “Timotei Cipariu” – oferă conferinţe şi simpozioane consacrate problemelor de actualitate, formaţiei religioase, istoriei Bisericii şi culturii. În domeniul presei, care se cere întărit, avem câteva prezenţe de mare valoare; e nevoie de un post de radio, Memoriile înaintate autorităţilor de Stat se vede ce rezultat au avut. E urgentă nevoie de o organizare a educaţiei familiale şi a culturii vieţii. E în curs demararea unui secretariat pentru vârsta a treia; să păşim în lumea artelor (scenică, a culorii, formei, sunetului, cuvântului): începutul este promiţător. E neglijată lumea rurală şi muncitorească. Să deşteptăm în fiecare fiu al Bisericii conştiinţa că este o fiinţă unică, înzestrată cu o carismă personală şi că va da seamă pentru felul cum şi-a realizat-o. Prezenţa creştinilor maturi în viaţa Cetăţii este o obligaţie nu numai patriotică, ci şi de fii ai Bisericii. La fel discutarea problemelor azi acute: mondializare, globalizare, Europa bancherilor sau a spiritului, ecologie integrală, prezenţa femeilor în viaţa publică, identitate confesională etc.
În afara graniţelor am luat legătura cu fraţii din diaspora; apelul din 1996 a găsit mai mare ecou decât cele precedente şi chiar ajutor financiar pentru proiectele AGRU (publicarea corespondenţei Episcopului de fericită amintire Ion Suciu etc). Cu greco-catolicii din lume am avut relaţii sporadice; constante cu italo-albanezii din Calabria cu care urmează să ne înfrăţim. Acţiunea Catolică Italiană, prototipul de organizaţie de apostolat laicală, recomandată de Conciliul Vatican II, a primit AGRU cu braţele deschise şi prin ea AGRU a participat la fondarea unui Forum Internaţional de Acţiuni Catolice naţionale (1991) şi ulterior la diferite congrese (delegatul nostru a ajuns până în Argentina!). S-a reluat colaborarea de dinainte de război cu Pax Romana; relaţii nou stabilite cu Pax Christi (apărarea drepturilor omului), Asociaţia de prietenie promovată de François Agofroy şi continuată de soţia sa, Claudine, CRAL (=Communaute Romande de 1’Apostolat des Laics, cu sediul la Lausanne), Europe Chrétienne, Asociaţia Internaţională Sf. Caterina (declaraţi membri în urma unui simpozion dedicat sfintei) etc. Dacă însă este important să comunicăm cu lumea, prioritar este apostolatul la noi acasă, reîncreştinarea României.
Problemele delicate pe care trebuie să le rezolvăm ne cer mult Har de Sus, şi preoţi formaţi anume pentru colaborarea cu laicii. Relaţiile noastre cu fraţii ortodocşi să fie ferme, dar pline de caritate. Marea împăcare va veni când Spiritul ne va considera maturi; iar noi trebuie să pregătim momentul.
Confraţii mai tineri, care au preluat AGRU, să fie siguri de colaborarea noastră. Important este să comunice bine între ei, prin întâlniri dese. Amintim ce bucurie am avut cu diferite ocazii, la Blaj, Lugoj, Şişeşti, Bucureşti, Oradea, Cluj, Târgu Mureş. Numai unindu-ne toate forţele vom fi “Soldaţi buni ai lui Cristos”, “zid în jurul Bisericii”, cum ne îndeamnă, peste veacuri, marele nostru Inochentie.
(V.L. – Viaţa Creştină, nr. 21-22/1999)
[1] În Conferinţa programatică ţinută la Congresul General din Carei, 1935.
[2] Statutul AGRU, art. 2, p. a, b, c, d.
