Celebrul pelerinaj la Compostella, în Spania, sărbătoreşte 1200 de ani de istorie.
de Renzo Allegri
Există un film foarte frumos, care face înconjurul lumii. Se intutulează: “In cammino per Santiago” (În drum spre Santiago). Narează istoria unui medic care, şocat de moartea fiului său, se confruntă cu celebrul pelerinaj de 800 de kilometri pe jos din Spania, pentru a ajunge la Sanctuarul Santiago de Compostella în Galiţia, unde se găsesc rămăşiţele pământeşti ale Sfântului Iacob. Filmul a fost scris şi regizat de Emilio Estévez, actor, regizor şi scenograf american, care i-a vrut ca şi protagonişti pe tatăl său, Martin Sheen şi pe actriţa canadiană Deborah Kara Unger.
Dacă privim statisticile putem vedea că aproximativ 200 de mii de pelerini, parcurg în fiecare an, pe jos, acel lung “drum”, care şerpuieşte prin păduri, câmpii şi munţi. Persoane obişnuite, artizani, negustori, muncitori, dar şi artişti, scriitori, politicieni, oameni de ştiinţă. De obicei, persoanele împinse de problemele interioare, spirituale. Dar şi agnostici. Iată o istorie recentă a unuia dintre aceşti pelerini neobişnuiţi. Dar mai întâi vreau să le amintesc cititorilor ce vrea să însemne acest pelerinaj celebru şi ce scopuri are.
În acest an “Il Cammino per Santiago” sărbătoreşte 1200 de ani. Obiceiul de a merge la mormântul Sfântului Iacob la Compostella îşi are originea între 812 şi 814, adică imediat după ce în această localitate au fost găsite rămăşiţele pământeşti ale Apostolului.
Sfântul Iacob, fratele lui Ioan Evanghelistul, în textele evanghelice este întotdeauna menţionat alături de Petru şi Ioan. Prin urmare, a fost un Apostol important între cei 12. În Faptele Apostolilor putem citi că a fost condamnat de către Agripa I şi decapitat la Ierusalim, în anul 42.
Potrivit unei tradiţii antice, după moartea lui Isus, Iacob ar fi răspândit Evanghelia în Spania, dar nu există documente autentice pentru a susţine acest lucru. Sunt în schimb, multe şi diverse documente istorice referitoare la descoperirea mormântului Sfântului Iacob, în Spania. Se spune că, la începutul secolului al IX-lea, un pustnic pe nume Pelagius, care trăia în Galiţia, în urma unei viziuni strălucitoare ar fi indicat locul unde se afla trupul sfântului. Episcopul Teodomiro de Iria Flavia, undeva între 812 şi 814, a deschis mormântul şi a constatat ceea ce pustnicul Pelagius a indicat.
Devoţiunea faţă de Sfântul Iacob s-a răspândit rapid. Pe mormântul Sfântului au avut loc minuni şi semne supranaturale miraculoase, care au atras pelerini şi din alte ţări din Europa. Sfântul Iacob devine astfel sfântul cel mai iubit de iberici, protectorul şi patronul Spaniei. În 1075, la Compostella, pe locul mormântului, s-a început construcţia unei bazilici uriaşe dedicată lui, care continuă să fie destinaţia pelerinajelor.
În Evul Mediu, pelerinii călătoreau pe jos. Deoarece erau mulţi, din toate părţile Spaniei şi ale Europei, a fost necesară crearea unei organizări stradale şi de asistenţă precisă, la care au lucrat diferiţi regi spanioli, ajutaţi de episcopi şi de ordinele religioase. Câteva dintre acele trasee, indicate prin termenul “Drumul spre Santiago”, sunt încă pe deplin funcţionale. În 1987, UNESCO a recunoscut importanţa lor istorică, culturală şi spirituală, declarându-le “Patrimoniu mondial”.
Marco Deambrogio, italian, 48 de ani, este unul dintre numeroşii pelerini moderni ai “drumului spre Santiago”. Este un călător profesionist. Călătoreşte şi scrie cărţi despre călătoriile sale. Acţiunile sale, întotdeauna singuratice, sunt legendare.
“Călătoria care m-a marcat cel mai mult dintre cele pe care le-am făcut”, spune el “a fost drumul spre Santiago”. Nu doar pentru dificultăţile fizice şi climatice pe care le prezintă traseul, ci şi pentru energia spirituală pe care am găsit-o. Am plecat în condiţii fizice şi morale dezastruoase şi m-am întors complet schimbat. Acea călătorie mi-a revoluţionat existenţa”.
Marco Deambrogio locuieşte în Valenza Po’, pe colinele din Monferrato, într-o casa singuratică, pierdută în mediul rural.
“Până în 2000 am lucrat ca şi comerciant de metale preţioase, lucram pe cont propriu şi câştigam foarte bine”, spune el “dar eram agitat, nemulţumit şi trist”. “De fapt, din copilărie eram agitat. Citeam romanele lui Emilio Salgari, Jack London sau Louis Stevenson şi visam să plec într-o aventură. La 14 ani am fugit de acasă. Cu scuterul meu m-am îndepărtat aproximativ 300 de kilometri şi mi se părea că am escaladat Everestul. La vârsta de 30 de ani, atunci când din punct de vedere profesional eram bine stabilit, a început să se facă simţită nevoia mea de evadare, astfel încât mi-am dedicat vacanţele lungilor călătorii. Câteva au devenit faimoase. În 1999, am ajuns la Polul Nord pe schiuri, devenind astfel al cincilea italian din istorie care a făcut asta. De asemenea, tot în 1999, am traversat pe jos, singur, pădurile tropicale din Noua Guinee. În 2000, am traversat deşertul australian, la bordul unui jeep vechi. În timpul unei scurte opriri, am văzut pe marginea drumului, ruinele unei motociclete, abandonate acolo de cineva care a eşuat traversarea. A fost o viziune care m-a lovit profund. Ceva s-a rupt în mine. În acea seară am luat decizia de a face înconjurul lumii cu motocicleta, singur”.
Şi într-adevăr aşa a făcut?
“Desigur. L-am făcut în 2001 şi a durat nouă luni. Am traversat America de Sud, apoi Statele Unite până în Alaska. Am zburat până în Japonia la bordul unui vechi avion de marfă, am traversat-o de sus până jos, apoi câmpiile Asiei, Mongolia şi Rusia, până am ajuns în Finlanda. De acolo, traversând Danemarca şi Germania, m-am întors acasă.
În 2002, tot cu motocicleta am călătorit de la Milano la Kaboul; în 2004 am plecat de la Venezia la (Pechino) Beijing, pe urmele lui Marco Polo; în 2005 am traversat deşerturile din Australia, Noua Zeelandă şi Tasmania”.
De ce a vrut să abordeze şi “Cammino per Santiago”?
“După călătoriile pe care vi le-am menţionat, m-am îmbolnăvit. Am suferit o inflamaţie a tendoanelor de la tălpile picioarelor, care mă împiedica de la mersul pe jos. Puteam să merg pe distanţe scurte, dar aveam dureri îngrozitoare. Am consultat specialişti de toate tipurile. Am făcut diferite tratamente: terapie antiinflamatorie cu laser, cu unde de şoc, tratamente osteopatice şi masaje. Nici un rezultat.
Această poveste a durat ani de zile. Când eram la un pas de disperare, nu numai pentru durere, ci şi pentru faptul că nu mai puteam călători, am început să mă gândesc la “Cammino per Santiago”. Nu ştiu de ce. Nu am fost niciodată interesat de acest subiect. Ideea mi-a venit în minte pe neaşteptate şi a devenit insistentă. Mi-am dat seama că este un proiect imposibil, având în vedere starea mea. Nu puteam să fac nici măcar o mică plimbare în apropierea casei, era deci o nebunie să parcurg pe jos o distanţă de 800 de kilometri. Dar acest gând nu mă lăsa în pace şi la un moment dat m-am hotărât să merg”.
Traducere: Liviu Ursu
Sursa:zenit.org
