Iubirea în familie nu merge de la sine. În mod fundamental, ea este un act de voință, un „Da” repetat zilnic, chiar și când – sau mai ales când! – nu „simți”, „nu-ți vine”. Mai departe, jucăușul C. S. Lewis arăta că atunci când, în ciuda indiferenței sau a repulsiei, faci un efort să zâmbești sau să fii bun, vei descoperi că vei ajunge chiar să zâmbești și să fii bun în mod natural. Zâmbind forțat, vei ajunge ca tu însuți să te înseninezi și… să zâmbești „pe bune”. În mod misterios, sămânța voinței seci, aspre, semănată în pământul arat cu „sudoarea frunții” – adică rațiunea, alt „bau-bau” al universului infantil-sentimentalist – dă rod. Se naște astfel bucuria specifică dăruirii, fericirea evanghelică și, până la urmă, renasc și sentimentele, ba chiar și pasiunea uniunii intime.
E modul în care aș încerca să explic niște scrisori ce continuă să mă fascineze. Zelie și Louis Martin au fost părinții Sfintei Tereza de Lisieux, „cea mai mare sfântă a modernității” (Sfântul Papă Pius al X-lea), ei înșiși canonizați acum câțiva ani. Iată ce îi scrie ea într-o zi: „Te urmez cu sufletul toată ziua; îmi spun: „Acum Louis face asta.” Abia aștept clipa în care o să-ți fiu alături, dragul meu Louis, te iubesc din toată inima și simt cum mi se dublează iubirea din cauza lipsei prezenței tale. Mi-ar fi imposibil să trăiesc departe de tine.” Cu altă ocazie, ea îi scrie despre bucuria de a-i face ordine pe masa de lucru, de a șterge praful fără a deranja lucrurile soțului său. La sfârșit: „Te îmbrățișez din toată inima; azi, la gândul că te voi revedea curând, sunt atât de fericită, încât nici nu pot să lucrez. Soția ta, care te iubește mai mult decât viața.”
Cum este să îți fie atât de dor de persoana iubită încât să nu mai poți să lucrezi, încât să te doară absența sa? Și, mai ales, cum ajungi la un asemenea nivel de trăire a unei căsnicii? Căci așa ceva, orice s-ar spune, nu poți atinge la primele plimbări în parc sau în timpul logodnei. Cu atât mai puțin este posibil acest lucru în concubinaj, în ani de zile de lâncezeală (sau, în cuvintele amicului Ion Cosmovici: „într-o relație de toată jena”) – deci în stare obiectivă de moarte spirituală, de refuz al harului Domnului.
Doar cu Dumnezeu. „Toate lucrurile sunt cu putință la Dumnezeu” (Mc 10:27). Părinții Sfintei Tereza sunt, simultan, completamente în lumea noastră și completamente din altă logică. Cu gânduri de preoție și, respectiv, de călugărie, le-ar fi fost ușor să viseze la cai verzi pe pereți în timpul căsniciei: la posibile vocații mai înalte ratate pentru niște fluturi în stomac simțiți pe un pod. Câte lucruri urâte nu se pot întâmpla într-o casă pentru că unul sau altul își pune întrebarea: „ce-ar fi fost dacă…” Dar sub îndrumare spirituală, cu liturghie zilnică, au asumat pe deplin vocația de soți și părinți, aducând în lume nouă suflete. Cinci fete au ajuns la maturitate, toate s-au călugărit, una a ajuns o sfântă uriașă (știu, Micuță Floare, că m-ai certa pentru acest adjectiv!), alta e și ea într-o cauză de beatificare. Totul era sărbătoare și sacrificiu, dăruire și bucurie. S-au sfințit ștergând praful, reparând ceasuri, ieșind la plimbare cu „Regina mea”, îngrijind florile din grădină, gătind, rugându-se. Îmbrățișând suferința. „Să ne încredințăm bunului Dumnezeu, el știe mai bine decât noi de ce avem nevoie.”, a spus Zelie, după ce a aflat că are cancer.
În programul catehetic Beloved, o relatare: „După zece ani, ne-am gândit să divorțăm. Copiii, când au aflat, s-au ghemuit unul într-altul, îngroziți. Am decis să-l informăm pe preotul nostru. El ne-a zis: Mai faceți un ultim lucru: citiți Scriptura. Soțul meu a citit timp de două zile, apoi m-a chemat și a spus că vrea să mai încercăm. Am știut în clipa în care m-a chemat că Adevărul ne găsise, că Domnul ne vorbise prin Scriptură. De-atunci nu mai suportăm să fim departe unul de altul. Chiar și când mă duc la cumpărături, abia aștept să mă întorc și să fim iarăși împreună.”
