(1.12.1948 – decembrie 1989)
Cuprins
A. Persecuția de după Decretul nr. 358/1948 – în cadrul etapei stalinismului „dezlănțuit” (1944-1954)
B. Persecuția în etapa destalinizării „ezitante” (1955-1956)
C. Persecuția în etapa represiunii pe scară largă din intervalul 1956/1957-1964
D. Persecuția după eliberarea deținuților politici (1964-1970-1989)
Concluzie: trei „lichidări” (1948, 1956, 1989)
Introducere
După scoaterea sa în afara legii, la 1.12.1948, Biserica Română Unită a intrat în clandestinitate, situație care a rămas neschimbată până în decembrie 1989.
Pentru cele ce urmează, este lămuritoare o distincție semnificativă între rolurile deținute de „protagoniști” (Biserica, respectiv autoritățile comuniste) în timpul persecuției:
În articolul de față vom urmări în principal două teme, care răspund cerințelor metodologice ale Congregației Cauzelor Sfinților:
Aceste teme vor fi analizate în cadrul a patru etape istorice prin care a trecut prigoana împotriva Bisericii Române Unite (vezi mai jos subcapitolele A, B, C, D).
Dar mai trebuie făcută o precizare. Persecuția descrisă în acest articol, fiind legată de Dosarul de beatificare în curs, este axată pe viața celor șapte Servi ai lui Dumnezeu. Dar ea a continuat și după anul 1970. Pe de altă parte, după eliberarea lor din închisori, în 1964, episcopii greco-catolici din generația a II-a și preoții rezistenți au intrat din nou în acțiune. Evenimentele au fost foarte complexe. În articolul de față, pentru intervalul 1970-1989 vom prezenta doar trei documente care dovedesc faptul că persecuția din ură față de credință și față de Biserica Greco-Catolică Română a continuat până la 31.12.1989, când a fost emis Decretul-lege nr. 9, care a abrogat, printre altele, și Decretul nr. 358/1948.
Documentele identificate pentru perioada 1948-1989 ne oferă răspunsuri și la întrebările care i-au frământat și i-au îndurerat pe episcopi până în clipa morții:
După cum se va vedea în continuare, guvernul comunist și-a asumat până în ultima zi a existenței sale motivația stalinistă care a dus la „lichidarea” acestei Biserici în 1948.
A. Persecuția de după Decretul nr. 358/1948 – în cadrul etapei stalinismului „dezlănțuit” (1948-1954)
Menționăm în continuare, în ordine cronologică, o serie de acțiuni și de documente care permit să ne formăm o imagine de ansamblu:
1) Încă din 26.11.1948, Direcțiunea Generală a Securității Poporului (DGSP) a cerut, printr-un ordin circular, „recenzarea” tuturor preoților, foști greco-catolici („trecuți” la ortodoxie, „trecuți, dar șovăielnici”, „care nu au trecut”), precum și a tuturor „călugărilor și călugărițelor greco-catolici”.
2) Ștergerea memoriei greco-catolice (3.09.1949)
Un alt ordin circular al DGSP: „Sub niciun pretext să nu se mai elibereze acte cu mențiunea «greco-catolic», iar toate actele eliberate după 2 Dec. 1948 cu această mențiune să fie anulate, retrase și înlocuite. Chiar extrasele de stare civilă dinainte de 2 Dec. 1948 să fie eliberate fără completarea rubricii cultului.”
3) Luarea în evidență a foștilor seminariști catolici (15.10.1949)
Ordinul circular corespunzător al DGSP afirma că „seminariștii [au fost] crescuți în spiritul mistic și obscurantist al școlilor [romano-catolice și greco-catolice], au fost angrenați din plin în activități anti-democratice, sub masca religioasă, duse împotriva regimului”.
Aici este afirmată clar ura împotriva credinței catolice.
4) Raportul vicarului general substitut al Arhiepiscopiei Blajului, canonicul Gheorghe Dănilă, adresat la 17.10.1949 Nunțiului Apostolic
Iată un extras din raport:
„Teroarea regimului, care se aplică și astăzi fără jenă, înspăimântând pe oameni, îngreuiază peste măsură corespondența informativă între acest Ordinariat și între organele bisericești subalterne. Tot din cauza teroarei ce se exercită prin necurmatele percheziții domiciliare, pe urma cărora se fac mereu arestări și condamnări judiciare de ani de zile pentru scrisori fără nicio importanță ce s-ar afla, este imposibilă compunerea unei arhive cât de modeste, așa încât toate informațiile mi se dau numai oral și eu le înregistrez numai în memorie, iar memoria mea, la etatea la care am ajuns, mărturisesc sincer, este foarte debilă”.
5) Evaluarea de către Securitate a „unificării” și planul pentru „lichidarea totală a greco-catolicismului din Republica Populară Română” (sfârșitul anului 1950)
La Arhivele Naționale Istorice Centrale (ANIC), fondul Ministerul Cultelor, Direcția Studii, există un document extrem de semnificativ, având 15 pagini dactilografiate, provenit cel mai probabil de la DGSP, intitulat „Problema reîntregirii Bisericii Ortodoxe Române din Ardeal și situația actuală”. Autorul (nesemnat) al documentului rezultă a fi un înalt responsabil al Partidului Comunist sau al Securității. El se exprimă uneori la persoana I singular.
a) În primele două capitole ale documentului, autorul rescrie istoria „unificării” încheiate la 1.12.1948.
Într-unul dintre paragrafe, după ce afirmă: „clerul și poporul greco-catolic de pe plaiurile ardelene a răspuns în anul 1948 afirmativ la apelurile de unire, de înfrățire, de reîntregire ortodoxă lansate de către întâistătătorii [sic] Bisericii ort. rom.”, urmează recunoașterea: „Desigur, regimul de democrație populară[1] din țara noastră a ajutat și în ceea ce privește lucrările de amănunt, acționând intens și sistematic pentru reîntregirea Bisericii ortodoxe române”.
b) În capitolul 3, „Situația actuală a foștilor greco-catolici”, acțiunea „împotriva reîntregirii Bisericii Ortodoxe Române” este asociată (practic echivalată) cu o acțiune „împotriva regimului de democrație populară din Republica Populară Română”. Se insistă pe această dublă calificare de-a lungul întregului document. Iată un exemplu: „Intelectualii greco-catolici, crescuți în cea mai mare parte prin școlile confesionale, sunt mult mai fanatici, mult mai atașați de Roma și de catolicism decât țăranii. De aceea, cei mai mulți dintre ei s-au strecurat printre evenimente și n-au făcut trecerea la ortodoxie. […] Ei sunt vrăjmași ireductibili ai ortodoxiei și în același timp și ai Regimului de democrație populară.”
c) În capitolul 4 sunt analizate cauzele faptului că „episcopii ortodocși din Ardeal n-au fost la înălțimea chemării lor în lucrarea de reîntregire a Bisericii ortodoxe române”. Astfel, autorul afirmă, printre altele: „Eu [sic] cred însă că, mai presus de orice, Mitropolitul N. Bălan n-a voit să se angajeze total în lupta de exterminare [sic] a greco-catolicilor din Ardeal de teama de a nu fi acuzat mai curând sau mai târziu că a profitat de anumite împrejurări speciale și a lovit mortal Biserica greco-catolică. Numai prin o astfel de teamă se poate explica, în ultimă analiză, neglijarea, dezinteresarea și uneori chiar o atitudine potrivnică avută față de problema greco-catolică din Ardeal.”
De asemenea, se menționează că și „autoritățile civile și-au slăbit interesul față de problema reîntregirii Bisericii Ortodoxe Române”, ceea ce „a încurajat pe cei care n-au făcut trecerea și le-a dat răgaz și posibilități de a trece la organizarea rezistenței lor”.
d) În capitolul 5, „Ce anume trebuie făcut pentru lichidarea totală a rezistenței greco-catolice?”, autorul documentului prezintă o serie de măsuri represive introduse prin fraza: „În concret, trebuie întreprinse următoarele acțiuni”. De obicei, în ordinele Securității sau ale Ministerului Cultelor „se propun măsuri”. Personajul are, așadar, o funcție foarte importantă, afirmând că acestea „trebuie” întreprinse:
► „Preoții greco-catolici ascunși prin diferite locuri să fie căutați, să fie scoși din ascunzișurile lor și să fie făcuți inofensivi.
► Preoții greco-catolici care au rămas fără serviciu, dar care locuiesc în satele și orașele unde au funcționat mai înainte ca preoți, să fie cercetați asupra surselor de existență.
► Ar trebui să nu fie primit în niciun serviciu public niciun fost preot greco-catolic și în general niciun cetățean netrecut de la uniație la ortodoxie.
► Rezistența greco-catolică a fiecăruia este o dovadă suficientă de atitudinea lui antiortodoxă și antidemocratică.”
Pentru perioada următoare, în document este precizat următorul deziderat: „Printr-o lucrare metodică, coordonată, planificată și susținută puternic, lichidarea totală a greco-catolicismului din Republica Populară Română este o chestiune de câteva luni și, prin această lichidare, s-ar da o lovitură de grație întregii reacțiuni interne […].”
6) Evaluarea de către Securitate, în anul 1956, a rezistenței greco-catolice din intervalul 1948-1954
Prezentăm mai jos câteva extrase dintr-un alt document esențial pentru înțelegerea acțiunii de rezistență a Bisericii Române Unite și a represiunii autorităților comuniste care a urmat. E vorba de un raport al DGSP adresat conducerii Partidului Muncitoresc [Comunist] Român (PMR). Titlul raportului este „Activitatea dușmănoasă a clandestinității greco-catolice din R.P.R.”. În forma sa inițială extinsă (21.07.1956), documentul avea 23 de pagini dactilografiate. În forma sa redusă (27.07.1956), după înlăturarea unor paragrafe cu detalii, documentul a ajuns să aibă 9 pagini și a fost semnat de ministrul Afacerilor Interne, gen. col. Alexandru Drăghici.
În continuare vom utiliza varianta extinsă a documentului, în care, pentru început, se face referire la intervalul 1948-1954. După ce prezintă informații despre mai mulți preoți greco-catolici arestați, raportul sintetizează:
„Activitatea subversivă a clandestinității greco-catolice a luat, după unificare, o asemenea amploare, încât – sub influența instigărilor făcute – au fost antrenate în unele locuri mase de credincioși înapoiați și fanatizați la acțiuni deschise și violente.
Pot fi date, ca exemple caracteristice, acțiunile contrarevoluționare de la Bixad, Ieud, Târgu Lăpuș, Blaj, etc., unde credincioșii, instigați de preoți și de călugări greco-catolici, au atacat cu furci și topoare pe membrii de partid și tovarășii cu munci de răspundere pe linie administrativă, au strigat lozinci antiguvernamentale și antisovietice [sic] etc. […]
Începând din anul 1952, adică după lichidarea de către organele M.A.I. a celor mai importante grupări clandestine greco-catolice (TODEA ALEXANDRU – Blaj, TĂTARU ȘTEFAN – București, PURA NICOLAE – Cluj, SABO VASILE – Baia Mare, etc.), intensitatea acestor activități a scăzut.
Din 1952 până în 1955 au mai fost urmărite de organele M.A.I. unele elemente care au dus activitate clandestină dușmănoasă pe linie greco-catolică (ZENOVIE PÂCLIȘANU din București, HUSAR ROMAN din Tg. Mureș, etc.), însă, din lipsa conducătorilor cu autoritate și influență în mediul clerului greco-catolic, activitatea lor a avut un caracter limitat, neprezentând un pericol deosebit pentru securitatea statului.”
B. Persecuția în etapa destalinizării „ezitante” (1955-1956)
În anii 1955-1956, „eliberarea” episcopilor greco-catolici din închisoarea Sighet a dat mari speranțe preoților și credincioșilor care rezistaseră. Ei au început să-i viziteze pe episcopii care se aflau în Domiciliu Obligatoriu (D.O.) la Mănăstirea Curtea de Argeș. Episcopii „au început o vie activitate de reorganizare clandestină a clerului greco-catolic”, așa cum a constatat Securitatea în raportul său din 21.07.1956 (menționat deja mai sus).
Documentele pe care le utilizăm pentru clarificarea acestei etape sunt, în principal:
► Raportul Securității din 21.07.1956
► Memoriile episcopului Iuliu Hossu
► Memoriul comun al Episcopatului greco-catolic adresat autorităților, care a fost redactat la Mănăstirea Curtea de Argeș la 23.04.1956
► Memoriul episcopului Alexandru Rusu, aflat la Mănăstirea Cocoș, pe care l-a adresat Comitetului Central al PCR la 8.12.1956.
În continuare, vom trece în revistă o serie de evenimente succesive (acțiunea Bisericii și răspunsul persecutorului) care au dus la declanșarea represiunii de după liturghia din fața bisericii Piariștilor de la Cluj din 12.08.1956:
1) Mesajul episcopilor adresat Ministerului Cultelor după „eliberarea” de la Sighet (7.05.1955)
La două săptămâni după „eliberare”, episcopii au fost duși cu ochelari opaci în clădirea ministerului de Interne, unde l-au întâlnit pe Dumitru Dogaru, pe-atunci director în ministerul Cultelor. Patru luni mai târziu, au fost duși la ministrul Cultelor, Miron Constantinescu. Mesajul lor a fost același, așa cum relatează PS Hossu: „Am așteptat și așteptăm comunicarea în legătură cu destinderea ce se face, despre reabilitarea Bisericii noastre în drepturile sale constituționale, cu libertatea deplină a cultului nostru și al exercițiului lui.”
2) Securitatea a luat act de acest mesaj
În raportul său din 21.07.1956 se arată: „De la început, cei trei episcopi eliberați și-au precizat atitudinea lor ostilă (cel mai recalcitrant fiind RUSU ALEXANDRU), susținând că ei se consideră în continuare episcopii titulari ai fostei biserici greco-catolice și că nu vor renunța niciodată la pretențiile lor de reînființare a acestei Biserici […].”
3) Securitatea planifică (la 9.07.1955 și la 3.09.1955) trimiterea de informatori pe lângă episcopii aflați în D.O. la Mănăstirea Curtea de Argeș
4) Memoriul adresat de episcopul Alexandru Rusu ministrului Cultelor (1.08.1955)
Folosind ocazia internării sale în spitalul Colțea din București, episcopul Rusu i-a trimis un memoriu ministrului Cultelor, arătându-i că temeiul pe care se bazează Decretul nr. 358/1948, adică „părăsirea” de către credincioșii cultului greco-catolic a credinței părinților lor, îmbrățișând în masă, „și chiar cu însuflețire, credința «bisericii ecumenice» a Răsăritului”, este un „patent neadevăr”.
El i s-a adresat ministrului, în numele său și al „colegilor săi episcopi” astfel: „Să binevoiți a deschide, pe calea ce o veți găsi indicată, chestiunea socotită închisă a Bisericii noastre și a reda acestei Biserici, prin revocarea Decretului ominos [nefast,] de desființare, libertatea de care s-a bucurat înainte sute de ani, ori, – în mod tranzitor – măcar pe aceea de care se bucură azi Biserica catolică de rit apusean a minorităților etnice ale țării”.
5) Scrisoarea episcopului Rusu adresată lui Stelian Nițulescu (5.10.1955)
Aflat în D.O. la Curtea de Argeș, PS Rusu a putut citi în ziarul Scânteia din 20.09.1955 un articol semnat de un așa-zis președinte al „Asociației pentru Națiunile Unite din R.P.R.” care scria că „respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale”, între care și „deplina libertate a cultelor religioase”, înscrise în legea fundamentală a țării, ar fi „pe deplin realizate” în R.P.R. De aceea, episcopul i-a trimis acestuia o scrisoare de protest, la 5.10.1955, însoțită de o copie a memoriului său adresat ministrului Cultelor.
6) Recensământul general al populației de la 21.02.1956
În legătură cu acest eveniment, Securitatea a interceptat o scrisoare pe care PS Rusu i-a transmis-o la 18.03.1956, de la Curtea de Argeș, canonicului Nicolae Brînzeu:
„Apropo de Recensământ – când încă nu știam că religia nu va fi precizată – luasem măsuri ca toți ai noștri să aibă curajul de a se declara ceea ce sunt, și cred că multă lume l-a avut, cum trebuie să-l aibă de acum tot mai mult. Ar fi fost o bună piatră de încercare și guvernul ar fi putut afla că greco-catolicii există. Poate nu 1,5 milioane, dar destui pentru a nu mai putea nega existența lor[2].”
7) Memoriul comun al episcopilor de la Curtea de Argeș adresat autorităților (23.04.1956)
În prima parte a memoriului, episcopii mulțumesc pentru „atenta îngrijire spitalicească de refacere”, dar constată că „a rămas însă și pentru mai departe complet nereparată greșeala inițială, mult mai grea și mult mai dureroasă, comisă de decretul amintit [nr. 358/1948]”.
După ce amintesc de faptul că primul lor memoriu, din lagărul de la Dragoslavele (10.12.1948), „n-a fost luat în nicio considerare”, episcopii continuă cu analiza felului în care a avut loc „trecerea în masă la ortodoxie a celor aproape un milion şi jumătate de credincioşi greco-catolici”[3]. Printre altele, ei afirmă: „Poate înţelege oricine că semnăturile celor 430 de preoţi care au împuternicit, zice-se, pe cei 36 de mandatari ai conciliabulului secret de la Cluj, nu au fost date din convingere şi de bună voie, ci le-au fost stoarse pur şi simplu cu şicane şi intimidări brodate pe cele mai fantastice zvonuri ale emisarilor puterii de Stat, având la dispoziţie întreg aparatul Securităţii locale.”
Ei arată apoi că fac acest nou demers având în vedere „al XX-lea Congres al PCUS, ținut recent la Moscova”, „care a provocat în mod firesc o seamă de noi atitudini și în sânul conducerii PMR”.
Trecând apoi la situația din 1955, episcopii afirmă că „nici îndemnurile arhierești [ortodoxe], nici cursurile de îndoctrinare, la care au fost şi continuă a fi purtaţi «foştii» preoţi greco-catolici, şi nici aniversările spectaculoase ale zilei de 21 octombrie 1948 nu au clătinat şi nu au putut clătina credinţa mântuitoare a «foştilor» noştri credincioşi şi alipirea lor de biserica cu adevărat ecumenică a Romei Papale. Că ce a determinat unirea cu Roma a Bisericii Româneşti din 21 oct. 1698 este o problemă a istoriei, cum tot în sarcina ei cade să scoată în lumină urmările binefăcătoare ale acelui act cu adevărat istoric.”
„Este mai presus de orice îndoială că cei ce ar fi «trecut» atunci [în 1948] la ortodoxie erau şi sunt oricând în drept să revină, cum au făcut-o deja, sau o vor face, îndată ce se vor fi înlăturat cătuşele ce li s-au pus prin Decretul nr. 358. Suntem deci în drept să credem că aceia ce ne-au aparţinut în 1948 continuă a se socoti credincioşi ai Bisericii Greco-Catolice, deşi mulţi, poate chiar foarte mulţi dintre ei, nu au încă nici azi curajul unei mărturisiri făţişe a acestei credinţe.
Că apoi, în concret, care este numărul acestor credincioşi, evident nu o putem spune, şi după ce Recensământul recent nu a înglobat, din motive nouă necunoscute, şi apartenenţa religioasă a populaţiei, e lămurit credem că nici organele de stat nu sunt azi în măsură să cunoască adevărul adevărat în această materie. Un lucru este însă sigur: credincioşii Bisericii noastre nu s-au lăsat desfiinţaţi şi ei continuă să existe – în toate părţile unde au existat – cu miile, cu zecile şi chiar cu sutele de mii şi, prin rostul nostru, al celor trei Episcopi care am supravieţuit urgiei prigoanei îndurate, ei cer stăruitor şi cu toată insistenţa să-şi poată dovedi existenţa şi să poată obţine apoi, în temeiul acesteia, libertatea deplină a exercitării cultului lor.”
În capitolul „Concluzia firească a Memoriului”, episcopii cer să se redea Bisericii Greco-Catolice – pe nedrept încătușate de Decretul nr. 358/1948 și fără nici un temei justificator – „libertatea de funcţionare, reaşezându-se în toate drepturile avute înainte”.
Ei cer, de asemenea, „să se deschidă posibilitatea de a se dovedi în concret această existenţă [a credincioșilor], o realitate de care neapărat trebuie să se ţină seama din partea oricui. Căile pe care se poate obţine aceasta sunt mai multe şi dovada dorită se poate obţine pe oricare din ele. Dar, evident, numai dacă în prealabil se dă şi se asigură credincioşilor bisericii noastre deplină libertatea de manifestare a convingerilor lor religioase.
Fără această libertate, deplin garantată – între altele şi prin participarea la control a membrilor cu cădere, autorizaţi de noi, ai cultului nostru – s-ar ajunge, credem, la noi greşeli, care ar putea fi mai grele chiar decât cele dintâi.”
În încheiere, cei trei episcopi afirmă:
„Dar şi până când se va ajunge la asta, cerem, ca prim pas pentru soluționarea problemei, să se anunțe de cei în drept în mod oficial – îndrumându-se în acest sens toate autoritățile în subordine – că toți credincioșii care sunt ori vreau să fie greco-catolici au dreptul indiscutabil să-și exercite nestânjeniți cultul lor prin preoții acestui cult și că, în consecință, nimeni nu-i îngăduit să le poată găsi (după cum este cazul până acum) o vină ori chiar o transgresiune [o încălcare a legii] în asta.”
Securitatea a interpretat în optică proprie urmarea evenimentelor:
„Paralel cu înaintarea memoriilor respective autorităților de stat, episcopii greco-catolici le-au multiplicat și difuzat în rândul clerului fost greco-catolic din țară, prin elementele lor de încredere, care se află în diferite regiuni. […].
Aceasta dovedește că, prin întocmirea memoriului, cei trei episcopi au urmărit nu atât trimiterea lui la autorități, cât răspândirea memoriului în rândul maselor de credincioși pentru a-i instiga împotriva regimului […].”
8) Mișcarea petiționară greco-catolică (aprilie - septembrie 1956)
În anul 1956 zeci de mii de greco-catolici au semnat memorii pe care le-au trimis prin delegați la București, mai ales la Ministerul Cultelor, declarându-și apartenența la confesiunea greco-catolică și cerând eliberarea episcopilor, precum și deplina libertate pentru cultul greco-catolic.
Se poate considera că începutul acestei mișcări a avut loc în aprilie 1956 în localitatea Trip, din Țara Oașului, iar apogeul a avut loc în intervalul 20.07‑20.09.1956. Episcopii au aflat cu surpriză de primul memoriu de la Trip, au încurajat mișcarea, dar nu ei au inițiat-o.
În lucrarea sa „Mişcarea petiţionară greco-catolică din 1956”, prof. Ovidiu Bozgan citează mai multe asemenea petiții. Iată una dintre acestea:
„Subsemnaţii locuitori din comunele Budeşti, Copru, Cătina, Feldioara, Ţagu, Ţăgşoru, Visuia, Şopteriu şi Delureni din raionul Sărmaş, regiunea Cluj, comunele Zoreni, Fîntînele, Moruţ, Matei din raionul Beclean, regiunea Cluj, şi comuna Buza, raionul Gherla, regiunea Cluj, toţi greco-catolici care nu am trecut la ortodoxie cu ocazia unificării bisericilor în 1948 şi de atunci până astăzi ne-am ţinut credinţa noastră greco-catolică, în condiţii destul de grele, dar uzând totuşi de libertatea de credinţă consfinţită prin constituţia RPR, considerând că trebuie să ne bucurăm şi noi în deplină libertate de drepturile legitime de care se bucură credincioşii tuturor cultelor din ţară, care nu contravin orânduirii de stat, ordinei publice şi bunelor moravuri, ne rugăm să binevoiţi a pune în libertate pe episcopii noştri pe nume Hossu Iuliu, Rusu Alexandru şi Bălan Ioan pe care i-am considerat şi îi considerăm şi astăzi de ierarhii noştri legiuiţi în mărturie de credinţă şi, concomitent cu eliberarea lor, să binevoiţi a decreta libertatea cultului unit greco-catolic.”
9) Zvonurile privitoare la iminența legalizării Bisericii Greco-Catolice (1956)
În anul 1956 au circulat cu insistență zvonuri care anunțau legalizarea iminentă a Bisericii Unite. În memoriile lor, petiționarii reluau aceste informații și acuzau autoritățile locale, precum și structurile Bisericii Ortodoxe Române că se opun legalizării Bisericii Greco-Catolice.
Securitatea a considerat că „scopul acestei măsuri diversioniste [a zvonurilor] este, pe de o parte, acela ca, înlăturând aspectul unei acțiuni antiguvernamentale, să [se] mobilizeze mai ușor masele de credincioși, iar pe de altă parte, preoții care instigă această problemă să fie feriți de măsurile represive ale organelor noastre, sub motiv că activitatea lor nu este îndreptată împotriva regimului, ci este o luptă confesională fără implicații politice”.
10) Planul Patriarhiei de consolidare a revenirii greco-catolicilor la ortodoxie (28.06.1956)
E vorba de un eveniment neclarificat încă; printre altele, nu se știe cu exactitate ce instanță l-a inițiat. Existau indicii, ajunse și la cunoștința episcopilor aflați la Ciorogârla, că planul era discutat la Ministerul Cultelor încă înainte de Sinodul BOR. Iată un extras din comentariile Securității pe această temă (raportul din 21.07.1956):
„În ultima vreme, în fața situației create, Patriarhia, alarmată, a convocat Sinodul la 28.06.1956 și a prezentat spre aplicare un plan conținând o serie de măsuri […].
Așa de pildă, prima măsură prevăzută de Patriarhie este ca, timp de două luni (25.07-25.09.1956) toți profesorii de teologie ortodocși și profesorii școlilor de cântăreți bisericești să fie trimiși în regiunile cu preponderență greco-catolică și, prin predici în biserici și conferințe cu preoții, să liniștească spiritele și să consolideze actul revenirii.
Or, o asemenea măsură, în momentul de față, când masa credincioșilor greco-catolici este asmuțită de preoții greco-catolici instigatori împotriva clerului ortodox, nu poate decât să confirme toată propaganda acestora, care arată că clerul ortodox este cel care se opune restabilirii cultului greco-catolic.
O informare la fața locului a organelor noastre a stabilit că, cu mult înainte de discutarea în Sinod a planului Patriarhiei de trimitere a teologilor, populația greco-catolică a și fost informată de acest lucru […].”
Paragraful ultim permite concluzia că acest proiect a fost lansat la un anumit nivel de conducere al Securității (fără acordul căruia Patriarhia nu putea lansa un asemenea plan), și că, estimând consecințele acestuia, un alt nivel al aceleiași Securități a stopat întreaga acțiune. Nu trebuie uitat că raportul Securității din 21.07.1956 a fost semnat de ministrul de Interne în persoană.
Continuăm cu prezentarea Securității:
„O altă măsură preconizată în Planul Patriarhiei este aceea care prevede executarea unei înregistrări de felul unui recensământ al preoților, în care fiecare preot trebuie să completeze un chestionar și să declare singur cărui cult îi aparține. Această posibilitate a fost sesizată imediat de conducerea reacționară greco-catolică, care a și dat dispozițiuni preoților greco-catolici reveniți să profite de această ocazie și să se declare ca aparținând cultului greco-catolic și să pună astfel autoritățile bisericești [ortodoxe] în fața unui fapt împlinit.”
11) Răspunsul episcopilor și al poporului greco-catolic la planul Patriarhiei
Acțiunea întreprinsă de episcopii greco-catolici, ca răspuns la acest plan, este descrisă în memoriul redactat de episcopul Rusu la Mănăstirea Cocoș:
„În fața acestor mișcări și pregătiri ale cultului ortodox, este evident că noi, Episcopii greco-catolici, autorii și susținătorii Memoriului pomenit [din 23.04.1956], nu puteam rămâne impasibili. Ar fi fost, din partea noastră, o gravă întrelăsare și chiar o dezertare de la o datorie elementară să nu căutăm a preveni pe credincioșii greco-catolici că a onora, în această chestiune, punctul de vedere al oficialității ortodoxe și a-i înlesni în orice chip planurile de «consolidare» ar fi o dezmințire a însuși temeiului Memoriului Episcopilor și – după ce acum nu era vorba de o acțiune a Puterii de Stat – chiar o lepădare, benevol consimțită, de Biserica greco-catolică.”
Poporul a urmat chemarea episcopilor, așa după cum arată PS Rusu:
„Lucrul acesta a fost înțeles de obștea credincioșilor greco-catolici și marea ei majoritate ajunsese – chiar fără a se fi produs încă Declarația guvernamentală cerută în Memoriu[4] – să aibă curajul de a se mărturisi pe față greco-catolică și de a cere preoților deservenți [ortodocși] și îndeosebi «foștilor» preoți greco-catolici rămași în funcțiune [ca ortodocși], ca la «chestionarele» lansate prin protopopiate, să-i declare [pe credincioși] în conformitate cu realitatea, adică greco-catolici. Aceeași a fost, pe cât putusem afla, și atitudinea preoților așa-ziși «reveniți» [la ortodoxie], care – socotind (cum socoteam evident și noi, Episcopii) că Puterea de Stat nu se mai amestecă în chestiunile religioase – se găseau pe punctul de a-și declina pe față apartenența religioasă și de-a cere să poată continua a-și păstori credincioșii potrivit rânduielilor [greco-catolice] dinaintea «unificării» forțate.”
12) Mutarea intempestivă a episcopilor la Mănăstirea Ciorogârla (13.07.1956)
În fața noii situații, Securitatea a intrat în alertă. La 13.07.1956 episcopii greco-catolici au fost transferați cu D.O. la Mănăstirea Ciorogârla.
13) Măsurile „necesar a fi luate”, așa cum sunt ele prezentate în raportul Securității de la 21/27.07.1956
De reținut că acest raport, care constata sistematica reorganizare în clandestinitate a Bisericii Greco-Catolice, a fost redactat cu trei săptămâni înainte de liturghia greco-catolică ținută la Cluj, la 12.08.1956, în piața din fața bisericii Piariștilor (vezi mai jos). La 21.07.1956, măsurile „necesar a fi luate” au fost următoarele:
a) „Pe linia autorităților bisericești (Patriarhia și Ministerul Cultelor)”:
► „Anularea imediată a dispozițiilor relative la trimiterea teologilor și la înregistrarea preoților.”
► „Autoritățile bisericești, în colaborare cu Ministerul Cultelor, trebuie să ia unele măsuri de consolidare a revenirii, care, în mod indirect, să arate maselor că nu este vorba de restabilirea cultului greco-catolic și să se spulbere zvonul care circulă cu atâta insistență în ultimul timp.”
b) „Pe linia organelor M.A.I., s-au luat până în prezent măsuri ca, prin agentura cu influență din cadrul Bisericii Ortodoxe, să se atenueze aplicarea dispozițiilor sus-arătate ale Patriarhiei.”
Printre altele, se arată apoi că „în cazul că activitatea dușmănoasă se va accentua, se vor lua măsuri pentru izolarea elementelor instigatoare”.
La sfârșitul documentului apare următoarea mențiune manuscrisă:
Arestarea Leon Man[u] – Vida [Ludovic] – Marian [Gheorghe]
14) Ministerul Cultelor solicită episcopilor încetarea oricărei mișcări de răspuns la acțiunea ortodoxiei
În memoriul său redactat la Mănăstirea Cocoș, PS Rusu s-a referit la un episod surprinzător ce avusese loc la Mănăstirea Ciorogârla cu puțin înainte de 10.08.1956. În avalanșa de evenimente generate de așa-zisul plan al Patriarhiei, a existat un moment în care s-a încercat oprirea, prin episcopi, a întregii mișcări revendicative din Biserica Greco-Catolică:
„Ministerul Cultelor, fiind informat, evident, și despre cele întâmplate în legătură cu acțiunea de «consolidare», a trimis la [Mănăstirea] Ciorogârla pe dl Director Rodeanu. Acesta a venit cu însărcinarea să ne comunice că acțiunea ortodoxiei nu mai continuă și că dl Ministru al Cultelor așteaptă să înceteze, în consecință, și din partea noastră, a Episcopilor greco-catolici, orice mișcare de răspuns la numita acțiune. Rău a făcut ortodoxia – ne spunea, în esență, dl Rodeanu – că a pornit această mișcare. Ea este o «agitație confesională inadmisibilă». De aceea a și trebuit să fie contramandată. Dar, dacă a greșit Biserica Ortodoxă, nu trebuia să greșească, spunea D-sa, și Episcopii greco-catolici, răspunzând cu mișcarea de apărare schițată mai sus.
Din partea noastră, s-a dat Dlui director Rodeanu – evident, cu rugarea de a fi transmis Dlui Ministru – răspunsul că noi, Episcopii greco-catolici, n-am făcut în chestiune decât ceea ce ne impunea datoria, o datorie elementară, care angaja întreaga noastră acțiune de a redobândi pe seama credincioșilor noștri – pe căi absolut legale și numai pe acestea – dreptul de a-și putea exercita cultul în toată libertatea, garantată constituțional tuturor cetățenilor R.P.R. […]
Răspunsul acesta l-a nemulțumit, se vede, pe Dl Ministru al Cultelor, […] care a purces – iarăși, nu fără amestecul repetat al Patriarhiei (necesar și pentru a putea fi internați în alte mănăstiri) – la dispersarea Colectivului nostru.”
15) Ordinul de despărțire a episcopilor în Domicilii Obligatorii distincte
La scurt timp după vizita directorului Rodeanu la Mănăstirea Ciorogârla, și anume la 10.08.1956, episcopii au fost anunțați că PS Rusu urmează să fie primit în audiență în ziua de 13.08.1956 de către ministrul Cultelor. În realitate a fost vorba de o stratagemă care urma să acopere o adevărată „răpire” a episcopului pentru a fi transportat „fără probleme” la o nouă destinație de D.O., la Mănăstirea Cocoș.
La 14.08.1956 au sosit la mănăstirea Ciorogârla episcopul vicar Teoctist (viitorul Patriarh al României) și episcopul vicar Ionescu. Aceștia l-au anunțat pe episcopul Hossu că și el va fi transferat la o altă mănăstire. Vestea i-a îndurerat profund pe cei doi episcopi greco-catolici. Mutarea a avut loc la 16.08.1956, ora 20. PS Hossu și PS Bălan urmau să nu se mai revadă, după cum nu aveau să-l mai revadă nici pe PS Rusu, despre care aflaseră printr-un plic returnat pe poștă că nu se mai află la Mănăstirea Cocoș.
16) Liturghia greco-catolică ținută la Cluj, în piața publică din fața bisericii Piariștilor, la 12.08.1956
După cum se vede în succesiunea de evenimente prezentate mai sus, se ajunsese la o situație explozivă și nu lipsea decât o scânteie pentru a se declanșa represiunea.
Această scânteie s-a produs la Cluj. Aici, mai mulți preoți greco-catolici plănuiseră să celebreze o liturghie în biserica Piariștilor la 12.08.1956. În ultima clipă, parohul nu le-a mai putut permite accesul în biserică. Între timp, piața din fața bisericii se umpluse cu credincioși. După câteva momente de indecizie, părintele Vasile Chindriș și părintele Isidor Ghiurco (mort ulterior în închisoare) au celebrat liturghia pe o masă așezată pe treptele de la intrarea bisericii.
C. Persecuția în etapa represiunii pe scară largă din intervalul 1956/1957-1964
Chiar a doua zi după liturghia de la Cluj a început arestarea tuturor preoților și a laicilor implicați în organizarea și desfășurarea acelei ceremonii publice. În perioada următoare, au fost arestați și mulți alți preoți din toate fostele eparhii greco-catolice. În majoritatea lor, aceștia au continuat să se afle în detenție chiar și după expirarea pedepselor, și anume până în 1964.
În fața valului de revendicări greco-catolice (vezi mai sus), la patru luni după liturghia din fața bisericii Piariștilor, autoritățile comuniste au decis ca și episcopul Alexandru Rusu să fie învinuit în cadrul procesului de la Cluj. Astfel, episcopul a fost arestat la 30.12.1956, în timp ce se afla la mănăstirea Cocoș, apoi a fost anchetat la Securitatea din Cluj, judecat de Tribunalul Militar al Regiunii a III-a Militare Cluj și condamnat la temniță grea pe viață.
Menționăm faptul că liturghia de la Cluj din 12.08.1956 a avut loc cu două luni și jumătate înainte de izbucnirea Revoluției Maghiare (23.10.1956). Așadar, Revoluția Maghiară nu este cauza proprie a represiunii împotriva Bisericii Greco-Catolice. Cauza proprie este ura față de credință și față de Biserica Greco-Catolică.
Pe de altă parte, Revoluția Maghiară a declanșat în România o cruntă represiune politică „preventivă”, ce a afectat întreaga societate românească. Aceasta a durat până în 1964, data eliberării tuturor deținuților politici.
Reacția autorităților comuniste după liturghia de la Cluj a fost atât de dură, încât putem considera că atunci a avut loc o a doua „lichidare” a Bisericii Române Unite. Omenește vorbind, după ce cvasi-totalitatea preoților și a laicilor activi au ajuns la închisoare, nu a mai putut avea loc o altă ridicare de asemenea proporții în Biserică și în poporul greco-catolic.
D. Persecuția după eliberarea deținuților politici (1964-1970-1989)
După eliberarea deținuților politici[5] în vara anului 1964, în România a urmat o oarecare destindere pe plan intern, care însă nu a dus la nicio schimbare în ceea ce privește statutul Bisericii Greco-Catolice Române.
Ne vom referi în continuare, printre altele, la două documente semnificative, unul din 29.11.1966[6] și altul din 12.01.1968[7], emise de Departamentul Cultelor, semnate de secretarul general Dumitru Dogaru, și adresate conducerii PCR. După cum se poate vedea, o minimă analiză a expresiilor și a „măsurilor de luat” din cele două documente permite concluzia că Securitatea a participat la redactarea acestora.
Citatele de mai jos sunt grupate tematic, nu cronologic.
1) Poziția stalinistă[8] a autorităților în 1966 și 1968
Iată câteva formulări semnificative în documentul din 1966:
„Organele locale de partid și de stat să sprijine, într-o și mai mare măsură, acțiunile menite să asigure consolidarea unificării bisericii ortodoxe, considerând această problemă ca o problemă de interes superior de stat, care, dacă nu e bine tratată, are urmări periculoase pentru unitatea întregului popor. Vaticanul este azi oficiul cel mai puternic și cel mai periculos care poate infiltra dezorientarea ideologică a unor straturi ale populației noastre.”
Într-un alt pasaj din același document se afirmă:
„[În alte țări socialiste], în condițiile existenței unui număr mai mare de catolici, biserica romano-catolică a putut produce greutăți în procesul construirii socialismului.”
În anul 1968, Departamentul Cultelor a propus un răspuns pentru ambasadele României care primeau întrebări legate de Biserica Greco-Catolică (sunt citate ambasadele din Roma, Viena, Paris și Bonn). Este pentru prima oară după 1948 că s-a oferit un răspuns explicit cu privire la motivul respingerii sistematice de către statul comunist a oricărei încercări de revenire la libertatea cultului greco-catolic:
„Să se găsească modalitatea de a se lăsa să se înțeleagă de către cercurile interesate că Statului nostru nu-i poate fi indiferentă o acțiune [libertate pentru cultul greco-catolic] care tinde să provoace frământări în jumătate din țară și care, până la urmă, tinde să ducă sub influența ideologică a unui centru ca Vaticanul peste un milion și jumătate de români.”
Cu alte cuvinte, după o politică de teroare și de falsificări dusă timp de 20 de ani (1948-1968), o ipotetică libertate dată cultului greco-catolic ar fi adus tulburări în jumătate din România, recunoscându-se prin aceasta că, în anul 1948, a fost într-adevăr tulburată jumătate din țară. În fraza de încheiere se confirmă existența unui milion și jumătate de potențiali greco-catolici și se explicitează faptul că această poziție a statului are la bază ura față de credința catolică: partidul vrea să apere poporul de „ideologia” Vaticanului.
2) Acțiunea Departamentului Cultelor, respectiv a Securității, pentru „consolidarea unificării” în 1966
În documentul din 1966 se afirmă:
„O mare lipsă a constituit-o inactivitatea ierarhilor Bisericii Ortodoxe imediat după 1948, când atmosfera era mult mai prielnică pentru măsuri energice de completă lichidare a «uniatismului». Pauza aceasta a făcut mult mai dificilă acțiunea de consolidare, începută mai târziu.”
Totodată, se arată cât de mult a contat faptul că niciun episcop greco-catolic nu a defecționat:
„Neadeziunea [la planul stalinist] a vârfurilor clericale greco-catolice a constituit o gravă fisură inițială.”
Printre activitățile cu care se laudă Departamentul Cultelor în 1966 este și aceasta:
„Îndrumarea permanentă a centrelor eparhiale [ortodoxe] în vederea lichidării practicilor greco-catolice, pentru descoperirea elementelor instigatoare la rezistență «uniatistă» și a preoților care oficiază clandestin slujbe greco-catolice.”
Cu alte cuvinte, s-a dat eparhiilor ortodoxe misiunea de a „lichida” rezistența „uniatistă” prin delațiuni, etc. Aici se vede una dintre consecințele ingineriei sociale staliniste, care a desființat o Biserică, aparent în favoarea alteia.
Printre „măsurile” care trebuie luate „față de situația actuală a problemei greco-catolice” se enumeră următoarele:
► „Dacă se acționează hotărât, procesul natural de împuținare a preoților și credincioșilor nereveniți, în majoritatea lor vârstnici, poate ajuta [la] consolidarea [unificării]”;
► „Supravegherea în continuare a activității foștilor preoți greco-catolici nereveniți și cunoașterea îndeaproape a atitudinii lor”;
► „Manifestările episcopilor greco-catolici clandestini trebuie să fie atent urmărite […]”;
► „Aceeași atenție trebuie dată și preoților și credincioșilor nereveniți activi, pentru a preveni la timp tulburările care ne-ar pune în situația de a lua măsuri față de un număr mai mare de persoane. Cele câteva condamnări recente[9] au avut un efect extrem de eficace, ele descurajând pe cei ce îndeamnă la refacerea cultului, sub pretextul că Statul s-ar dezinteresa de această problemă sau că nu ar mai «îndrăzni» să ia măsuri”;
► „Să fie interzise, în continuare, clericilor romano-catolici orice încercări de asistență religioasă acordată «românilor catolici»”.
Este evident că aceste „măsuri” erau de resortul Securității, și în niciun caz de resortul Departamentului Cultelor.
3) Poziția stalinistă a autorităților în anii 1971 și 1973
Sunt semnificative două afirmații ale celor mai înalte autorități comuniste din acei ani:
a) În jurul datei de 27.10.1971, Emil Bodnăraș punea următoarea rezoluție pe un document al Departamentului Cultelor: „Niciun fel de inițiativă din partea noastră pentru normalizarea relațiilor cu Vaticanul. Respingerea categorică a luării în considerație a vreunei discutări măcar a problemei greco-catolice cu orice prilej s-ar ivi[10].”
În fața unui asemenea blocaj, se poate pune întrebarea cum de s-a aprobat vizita la Căldărușani a Monseniorului Giovanni Cheli la 1.11.1968, apoi în martie 1969? Probabil că aprobarea s-a dat în contextul invadării Cehoslovaciei, la 21.08.1968, de către statele participante la tratatul de la Varșovia. În acele zile, Ceaușescu se simțea în pericol și avea nevoie de sprijinul organismelor internaționale.
b) Cu prilejul vizitei sale la Vatican, la 26.05.1973, unde a fost primit în audiență de Papa Paul al VI-lea, Nicolae Ceaușescu declara următoarele, cu privire la problema Bisericii Greco-Catolice Române:
„O socotim irevocabil închisă, pentru totdeauna. Pentru noi nu există. E o problemă și religioasă, dar și de stat. Luați act că nu vom renunța la a veghea la unitatea poporului român[11].”
c) Securitatea împotriva BRU în 1989 - situația numerică a preoților greco-catolici
Documentul din 1966 constata că există o Biserică activă, în clandestinitate:
„La toate acestea, se adaugă activitatea preoților care n-au revenit la ortodoxie (circa 400), dintre care 5 sunt episcopi clandestini, și a câtorva zeci de mii de foști greco-catolici care, pe față, au refuzat revenirea la ortodoxie sau s-au retras ulterior.”
Un fapt surprinzător: cu numai o lună înainte de evenimentele din decembrie 1989, anume la 10.11.1989, Direcția I a Securității raporta Partidului Comunist Român care este „situația operativă existentă în rândul elementelor ce au aparținut fostului cult greco-catolic”:
„586 elemente identificate (preoți, călugări, călugărițe), dintre care 110 sunt lucrate în mod organizat prin dosare de urmărire informativă și mape de verificare, iar 476 se află în «atenție», în cadrul dosarului problemei. […]
Toți ierarhii fostei biserici române-unite, inclusiv preoții greco-catolici cunoscuți cu activitate intensă, au fost luați în lucru, organizat, sub controlul Direcției I.”
Raportul mai arăta că Direcția I a Securității dispunea la acea dată de 263 de surse recrutate din rândul acestei categorii de persoane [informatori foști greco-catolici], la care se adăugau 422 de surse aparținând altor culte, precum și numeroase relații operative, cu posibilități în problemă.
Concluzie: trei „lichidări” (1948, 1956, 1989)
De-abia după 1989, adică la două generații după „lichidarea” din 1948, urmată apoi de represiunea din 1956 (a doua „lichidare”), Biserica Română Unită a putut intra pe lungul drum al renașterii sale din mormântul ce i-a fost pregătit de către Stalin. Dar și după 1989 au fost puse în aplicare, de astă dată de către puterea neocomunistă, cu toate ramificațiile ei, mecanisme de disuasiune care au împiedicat procesul normal de regăsire a identității greco-catolice. În acest sens, putem considera că, imediat după 1989, a avut loc o a treia „lichidare” a Bisericii Române Unite, prelungită apoi de-a lungul anilor. Acest proces dureros rămâne să fie studiat, acum cât încă mai sunt martori în viață.
Emanuel COSMOVICI, în colaborare cu Pr. Cristian LANGA
Citiți și:
FOTO: Moment surprins la înmormântarea cardinalului Iuliu Hossu – (arhiva Emilia Sbiera)
[1] „Democrația populară” era calificativul pe care și-l dădea regimul comunist.
[2] Toate sublinierile din acest articol aparțin documentelor originale.
[3] Vezi un larg extras din această analiză la sfârșitul articolului: „Desfășurarea pe teren a «lichidării» Bisericii Române Unite în 1948”.
[4] O asemenea „declarație”, care să permită libera practică a cultului greco-catolic, nu avea să fie dată niciodată de către guvernul comunist.
[5] În această categorie era integrat și clerul catolic.
[6] ANIC, fond CC al PCR, Secția Administrativ-Politică, Dos. 14/1966, vol. 1, ff. 175‑184.
[7] Ibidem, ff. 252-254.
[8] Reamintim că guvernul comunist și-a asumat până în ultima zi a existenței sale motivația stalinistă care a dus la „lichidarea” Bisericii Române Unite în 1948.
[9] Au existat, așadar, deținuți „politici” (din clerul BRU) și după 1964.
[10] Ovidiu Bozgan, Cronica unui eșec previzibil – România și Sfântul Scaun în epoca pontificatului lui Paul al VI-lea (1963-1978), p 281.
[11] Ibidem, pp. 283-284.
