O sămânță e o minusculă realitate. Ea însă vorbește despre un viitor ce ni se revelează doar în măsura în care știm să așteptăm, să îngrijim, să avem încredere. Sămânța de muștar e departe de măreția arborelui; cea de grâu, săracă pe lângă bogăția holdei; cea a florilor modestă față de armonia și eleganța grădinilor. În ochiul Semănătorului, însă, ele sunt purtătoarele unei promisiuni și ale unei speranțe de netăgăduit. Isus, în evanghelia de astăzi, folosește tocmai această imagine pentru a ne vorbi de felul în care Dumnezeu sădește Cuvântul în sufletele noastre. Este de remarcat abundența darului, indiferent de felul de suport pe care îl întâlnește. Ne-am aștepta să fie privilegiat doar pământul bun, însă și solul pietros și cel bătătorit sau acoperit de spini primesc darul. Și asta pentru că în fiecare dintre noi Dumnezeu vede doar fii și fiice. Iubirea și îndurarea Lui ne învăluie pe fiecare dintre noi, buni și răi, sfinți și păcătoși, fiindcă pe toți Domnul ne vrea lângă El. Toți suntem însă liberi să primim darul și să-l lăsăm să rodească ori să-l irosim, să-l abandonăm, să-l sufocăm. Depinde doar de noi felul în care sămânța va rodi: de grija noastră, de atenția și iubirea noastră.
Ar merita să ne gândim cu toții, atunci când ascultăm evanghelia de astăzi, la darurile pe care Dumnezeu le revarsă zilnic peste noi, mai ales la cele aparent banale: o întâlnire, o inspirație de moment, o ocazie de a face binele. Sunt semințe ce zilnic inundă sufletele noastre și pe care de multe ori le considerăm banale, neînsemnate. Să nu uităm însă că așa sunt toate semințele: umile și de aceea totul depinde de capacitatea noastră de a fi oameni ai speranței și deci profeți. Inochentie Micu Klein a privit sămânța umilă a Blajului și a văzut în lumina Cerului o Catedrală ce a luminat întreaga Românie, și școli ce au devenit izvoare de daruri și episcopi martiri pentru credință și națiune. Ar fi putut să o lase deoparte, ca hrană corbilor sau pradă spinilor. A îngrijit-o însă la lumina rugăciunii și sămânța a prins rădăcini și a dat naștere armoniei de culori și de miresme de care cu toții ne bucurăm.
Să nu lăsăm de aceea, să se irosească darul lui Dumnezeu în viața noastră. Suntem cu toții destinați unor lucruri mărețe, și chiar dacă nu vedem nuanțele sau nu simțim încă parfumul, știm că va fi ceva irepetabil și sublim. Exmplul Maicii Sfinte, cea care a crezut, rostind acel nesfârșit: fie mie dupa Cuvântul Tău să ne fie pururi în inimi. În ea Cuvântul s-a făcut trup devenind mântuire pentru întreaga omenire. Pe urmele ei, și noi ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu. În ce măsură se va întrupa și va da rod în viața noastră, depinde doar de noi!
PS Claudiu
Episcopul Curiei
Ev Lc 8,5-15.
Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa. Şi semănând el, una a căzut lângă drum şi a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mâncat-o.Şi alta a căzut pe piatră, şi, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. Şi alta a căzut între spini şi spinii, crescând cu ea, au înăbuşit-o. Şi alta a căzut pe pământul cel bun şi, crescând, a făcut rod însutit. Acestea zicând, striga: cine are urechi de auzit să audă. Şi ucenicii Lui Îl întrebau: ce înseamnă pilda aceasta? El a zis: vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi în pilde, ca, văzând, să nu vadă şi, auzind, să nu înţeleagă. Iar pilda aceasta înseamnă: Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu. Iar cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască. Iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă. Cea căzută între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar umblând cu grijile şi cu bogăţia şi cu plăcerile vieţii, se înăbuşă şi nu rodesc. Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare.
