„Dacă promovarea propriului eu este înțeleasă în termeni de autonomie absolută, se ajunge inevitabil la negarea celuilalt, resimțit ca un duşman de care trebuie să te aperi. În acest mod, societatea devine un ansamblu de indivizi situați unul alături de celălalt, dar fără legături reciproce: fiecare vrea să se afirme independent de celălalt, vrea să şi impună interesele. Totuşi, în fața intereselor analoage ale celuilalt, trebuie să ne hotărâm să căutam o formă de compromis, dacă vrem ca în societate să i fie garantat fiecăruia maximum de libertate cu putință. Dispare astfel orice referire la valori comune şi la un adevăr absolut pentru toți: viața socială se aventurează în nisipurile mişcătoare ale unui relativism total. Atunci totul este supus convenției, totul este supus negocierii: chiar şi primul dintre drepturile fundamentale, dreptul la viață.
Acest lucru se întâmplă şi în mediul propriu zis politic şi statal: dreptul originar şi inalienabil la viață este pus în discuție sau negat pe baza unui vot parlamentar sau a voinței unei părți – fie ea şi majoritară – a populației. Rezultatul nefast al unui relativism este cel care comandă fără nici o opoziție: «dreptul» încetează să fie drept, pentru că nu mai este solid întemeiat pe demnitatea inviolabilă a persoanei, ci este supus voinței celui mai puternic. În acest mod, democrația, încălcându şi propriile reguli, păşeşte pe drumul unui totalitarism substanțial. Statul nu mai este «casa comună» în care cu toții pot trăi potrivit unor principii de egalitate substanțială, ci se transformă în Stat tiran, care pretinde că poate dispune de viața celor mai slabi şi fără apărare, de la copilul încă nenăscut până la omul în vârstă, în numele unei utilități publice care nu este altceva, în realitate, decât interesul unora.
Totul pare să se întâmple în cel mai temeinic respect al legalității, cel puțin atunci când legile care permit avortul sau eutanasia sunt votate potrivit aşa numitelor reguli democratice. În realitate, suntem doar în fața unei tragice aparențe de legalitate, iar idealul democratic, care nu este cu adevărat astfel decât atunci când recunoaşte şi tutelează demnitatea oricărei persoane umane, este trădat în înseşi bazele sale: «Cum este posibil să mai vorbim de demnitatea oricărei persoane umane, când se permite să fie ucisă cea mai slabă şi cea mai nevinovată dintre ele? În numele cărei dreptăți se practică cea mai nedreaptă discriminare între persoane, declarându-le pe unele vrednice să fie apărate, în timp ce altora această demnitate le este negată?» Când se împlinesc aceste condiții, sunt deja amorsate procesele care duc la descompunerea unei autentice conviețuiri umane şi la dezagregarea realității înseşi a Statului.
A revendica dreptul la avort, la infanticid, la eutanasie şi recunoaşterea lor legală, echivalează cu a atribui libertății umane o semnificație perversă şi nedreaptă: cea a unei puteri absolute asupra celorlalți şi împotriva celorlalți. Dar aceasta este moartea adevăratei libertăți: «Adevăr, adevăr vă spun: tot cel ce săvârşeşte păcatul este rob al păcatului» (In 8, 34).”
Sursa: EVANGELIUM VITAE, Papa Ioan Paul al II-lea - despre valoarea și involabilitatea vieții umane, cap. 20.
