Pe marginea vindecării interioare
Când suntem prinși, ne ascundem în mulțime, unde putem spune că altul e de vină. Deci, locul sigur (sic!) se află departe de fața lui Dumnezeu! Ce fac Adam și Eva când vor fi descoperiți după păcat? Ieșind din ascunzătoarea lor, dau vina pe altul. Adam pe Eva, Eva pe șarpe… Este tipic.
În evanghelia Vindecării slăbănogului (Matei 9, 1-8), mai mulți oameni caută să-l aducă pe un paralitic în fața lui Isus. Efortul lor aduce mărturia de credință, după cum afirmă clar Hristos, și evocă, tocmai de aceea, imaginea unei altfel de mulțimi – Biserica.
Ne putem întreba: vindecarea trupului sau/și vindecarea de păcat? Păcatul ne poartă la paralizie. Este o paralizie a sufletului, fiindcă ne împiedică să iubim: pe Dumnezeu mai presus de orice, din toate puterile; pe aproapele ca pe noi înșine. Însă, înainte de orice, păcatul ridică împrejurul sufletului un zid de negură care încurcă lumina cu întunericul. De aceea azi se vorbește puțin și mai ales greșit despre păcat, ca și cum ar fi o nevinovată slăbiciune fără consecințe. Or, nu este așa. În fiecare om există o bătălie între lumină și întuneric. E o povară cu care ne naștem și trăim. Vestea cea bună a evangheliei Vindecării slăbănogului este că ne putem elibera.
*
Viața creștină înseamnă să te vezi în lumina lui Dumnezeu. Atunci vei putea să dai un nume la ceea ce îndepărtează de El, iar păcatul nu va mai fi perceput doar ca o încălcare a legii, ci mai ales ca disprețul față de planul lui Dumnezeu pentru tine. Dumnezeu m-a adus la viață, deci știe ce-mi face bine și ce-mi face rău. Păcatul este, deci, rău…, fiindcă îmi face rău. Sănătatea trupului de una singură poate fi oricând o cale sigură a pierzării. A descoperi atunci propriul rău, cu umbrele sale, a da acestora un nume, a le recunoaște și a deveni în acest fel autentic – iată lucruri pe care le poți face, fiindcă revii la Dumnezeu ieșit în întâmpinarea ta. Mai întâi sufletul, apoi siguranța exterioară.
Un suflet reîntors în fața lui Dumnezeu iese din anonimatul fără culoare al unei mulțimi care ascunde de răspundere, pentru a primi bucuria siguranței. Dăruind vindecare mai întâi inimii, Hristos admiră „strategia” credinței care îi dă de fapt mână liberă. Nu e o credință la întâmplare, ci de comuniune și adevăr în Biserică, împreună cu Biserica. Prin comuniune sufletul rătăcit iese cu succes din anonimat pentru a reveni în fața lui Dumnezeu și a primi binele adevărat.
+ Mihai, episcop
