În 17 iunie 1777, prin „bulla” papală „Indefessum” s-a întemeiat Episcopia greco-catolică de Oradea, ca sufragană a arhiepiscopiei de Esztergom (Strigoniu), iar la 23 iunie acelaşi an, printr-o nouă bullă, întitulată „Apostolatus officium”, în fruntea acesteia a fost numit Moise Dragoş.
Episcopii care au păstorit Eparhia greco-catolică de Oradea în acești 241 de ani:
Moise Dragoş
S-a născut în anul 1725, în familia unui protopop unit din Turda. Nu există date care să ateste unde şi ce studii a făcut, dar activitatea sa şi aprecierile de care s-a bucurat din partea contemporanilor, între care şi de cea a „corifeului” Şcolii Ardelene Samuil Micu Klein ne îndreptăţesc să credem că a avut o pregătire teologică completă şi temeinică. A sosit în Oradea în 1751, împreună cu episcopul de la Munkács, Mihail Olsavszki, ca „interpret” sau „tălmaci” pentru relaţiile cu populaţia românească din nord-vestul Transilvaniei, pe care acesta o „vizitase”. Ştim, apoi, despre el că a fost apreciat pentru ataşamentul faţă de cauza unirii românilor cu biserica Romei, de către membrii Comisiei pentru probleme religioase, prezente în Bihor în perioada 1754-1756. Cu unii dintre aceştia, între care şi Adam Kollar, şeful bibliotecii imperiale din Viena, un iubitor al românilor şi vorbitor al limbii lor, a avut relaţii de prietenie, întreţinând cu el, în anii arhipăstoririi, o interesantă corespondenţă. Primit de multe ori în audienţă de către împărăteasa Maria Terezia, Adam Kollar i-a vorbit despre Moise Dragoş, recomandându-l spre a fi designat ca urmaş al lui Meletie Kovács, pe scaunul episcopesc. Apreciat şi de episcopul romano-catolic de Oradea, Adam Patachich, Moise Dragoş va obţine, la 17 noiembrie 1775, numirea ca episcop pentru românii uniţi de pe teritoriul diecezei romano-catolice de Oradea. S-au întreprins, însă, de către oficialităţi, demersuri intense pentru a se întemeia o Episcopie greco-catolică pentru românii din această parte a ţării, cu reşedinţa în Oradea, la care, însă, Adam Patachich a încercat să se opună, printr-un memoriu bine documentat, înaintat Curţii. La această acţiune Dragoş a răspuns cu argumente întemeiate, credibile. În cele din urmă, la 26 iulie 1776 s-a emis Diploma de denumire a sa ca episcop, urmată în scurtă vreme de decretul de întemeiere şi dotare cu bunuri materiale a unei Episcopii greco-catolice româneşti la Oradea, cuprinzând mai multe comitate sau judeţe, după cum urmează: Arad, Banatul timişan, Békés, Bihor, Cianad şi Csongrad.
Cu acea ocazie episcopului Moise Dragoş i s-a fixat o remuneraţie anuală de 6000 de florini şi totodată s-a întemeiat un capitlu greco-catolic, compus din 5 canonici, dintre care „4 consistoriali” şi unul ca profesor teolog de rit. Cel ales s-a deplasat, apoi, la Viena, unde a rămas 30 de zile, între 30 octombrie-30 noiembrie 1776, cerând Curţii împărăteşti să i se achite remuneraţia, pe perioada de la numirea ca episcop, până în acel moment, să se asigure banii necesari pentru întreţinerea „învăţăceilor” români din diferite instituţii şcolare, să se ordone conducerii comitatelor repararea lăcaşurilor de cult, să se acorde preoţilor uniţi aceleaşi drepturi pe care le aveau cei romano-catolici şi în plus, ca noii dieceze ce se întemeia să i se atribuie o proprietate sau un „domeniu”, cu reşedinţa la Beiuş, Beliu sau Vaşcău.
În 17 iunie 1777, prin „bulla” papală „Indefessum” s-a întemeiat Episcopia greco-catolică de Oradea, ca sufragană a arhiepiscopiei de Esztergom (Strigoniu), iar la 23 iunie acelaşi an, printr-o nouă bullă, întitulată „Apostolatus officium”, în fruntea acesteia a fost numit Moise Dragoş. Consacrarea sa a avut loc la Oradea, în 11 noiembrie acelaşi an, prin episcopul Grigore Maior de la Blaj. În timpul arhipăstoririi sale „Unirea” s-a extins foarte mult, aşa încât, dacă la începutul ei în comitatul Bihorului, de exemplu, existau 33 de parohii unite, cu 36 de preoţi şi 6381 enoriaşi, către sfârşitul acesteia numărul lor era de 54, cu 103 filii şi un total de 20.465 de „suflete”. Moise Dragoş a depus eforturi pentru mărirea remuneraţiei preoţeşti, care a crescut de la 50-90 de florini anual, până la 300, şi pentru edificarea unor biserici noi (în Copăcel, Finiş, Macău, Sântandrei, Şilindru, Tarcea, Vad şi Zăbrani) sau repararea altora mai vechi (Aciad, Auşeu, Bănlaca, Beliu, Cărpeneşti, Cordău, Coruia, Petrani). În 10 august 1780 Papa Pius al VI-lea şi Maria Tereza au hotărât ca Episcopiei greco-catolice de Oradea să i se atribuie „Domeniul de la Beiuş”, respectiv o suprafaţă de pământ de circa 136.000 de iugăre (un iugăr fiind egal cu aproximativ 5756 m²) constând mai ales din păduri alpine, iar în 16 februarie 1781 împăratul Iosif al II-lea a întărit, printr-o diplomă specială, această hotărâre. Din veniturile obţinute din exploatarea acestuia Moise Dragoş trebuia să-şi întreţină Curtea episcopească, canonicii şi şcolile, orice cheltuială urmând a fi aprobată de Consiliul locumtenenţial de la Buda. Slujba o ţinea într-o biserică destul de mică, construită pe cheltuiala lui Nicolae Csáky, episcopul romano-catolic din Oradea, în 1739, aproximativ pe locul Catedralei Sfântul Nicolae de astăzi, cu un turn din scânduri, în care se afla un clopot mai mic, alte trei (de 100, 70 şi 50 de fonţi) fiind aşezate separat, într-o clopotniţă din apropiere. Această biserică era necorespunzătoare pentru rangul de „catedrală” care i s-a atribuit, şi de aceea, la 11 decembrie 1778, episcopul a cerut Consiliului locumtenenţial să-i aprobe construirea alteia, mai mari. Lucrurile s-au tărăgănat şi edificarea noului locaş de cult îi va reveni urmaşului său în scaunul episcopal, Ignatie Darabant, căruia Moise Dragoş i-a lăsat, pentru această întreprindere, 2000 de florini. Reşedinţa sa era aşezată pe locul clădirii Palatului episcopal din Piaţa Unirii, ea fiind modernizată în vara lui 1782, prin „adăugarea”, către încăperile de la parter, a unui etaj. Episcopia mai dispunea de o „reşedinţă de vară”, situată nu departe de cea amintită, constând dintr-un fel de vilă frumoasă, în mijlocul unei grădini întinse, unde va locui o vreme şi Gheorghe Şincai, care, însă, sub arhipăstorirea lui Ioan Olteanu a fost vândută, ridicându-se, pe locul ei, două străzi noi. Oficialităţile apreciau pregătirea teologică a lui Moise Dragoş, căruia i se trimiteau, spre cenzurare, diferite cărţi religioase; aşa s-a întâmplat în 27 septembrie 1776, când a fost „consultat” în privinţa unui catehism tipărit pentru catolicii de rit oriental din Imperiul habsburgic, şi la 13 iunie 1786, când i s-a cerut părerea despre „Biblia” tradusă de Samuil Klein. De altfel, după părerea unora dintre istorici el ar fi fost şi un cărturar erudit, care, invitat de „Congregaţiunea de Propaganda Fide”, ar fi scris un „tratat despre originea românilor şi a credinţei lor”. A murit la vârsta de 62 de ani, la 16 aprilie 1787.
Ignatie Darabant
S-a născut în anul 1730, la Vicea, în judeţul Sălaj. Tatăl său, care se numea Simion Alexandru, era un om evlavios, şi de aceea, în 1758, împreună cu soţia sa s-a călugărit. Exemplul acesta a fost luat, la scurtă vreme şi de fiul lor Dimitrie, devenit, după călugărire, Ignatie. Între 1765-1768 a ocupat funcţia de vicar general al episcopului Athanasie Rednic, iar în 1772, după moartea acestuia, a candidat pentru ocuparea Scaunului episcopal de la Blaj. Între anii 1773-1776 a fost prepozit al mănăstirii Sfânta Treime din oraşul amintit, iar din 1777 profesor la „şcoala preoţească” de acolo. În 1782, după retragerea din scaunul episcopal a lui Grigorie Maior, a candidat din nou, de astă dată alături de Ioan Bob, pentru funcţia de episcop al Blajului; a obţinut atunci 63 de voturi, dar scaunul episcopal a fost ocupat de Ioan Bob, care avusese numai 37. Între 1782 şi 1787 a îndeplinit iarăşi funcţia de vicar general, de astă dată al lui Ioan Bob. În acea perioadă i-a cunoscut şi sprijinit pe corifeii Şcolii Ardelene, Samuil Micu Klein şi Gheorghe Şincai, bucurându-se de stima şi „dragostea” acestora. De altfel pe cel din urmă, în timpul păstoririi lui Rednic, îl trimisese la studii în Roma, tratându-l mai târziu, cu multă bunăvoinţă. Pe o lucrare sa, întitulată „Teologia morală”, Samuil Micu Klein i-a făcut o dedicaţie, care ca stârnit mânia lui Ioan Bob („Stăpânului şi făcătorului de bine, ocrotitorului oamenilor învăţaţi, iubitorului de oameni şi iubitorului de înţelepciune şi ştiinţă, milostivului patron al celor ce se nevoiesc întru învăţătură”) În 1788 a fost numit episcop greco-catolic de Oradea, însă „preconizarea” sa din partea Sfântului Părinte de la Roma a avut loc abia la 3 februarie 1789, iar consacrarea, sau „sfinţirea”, în 13 martie 1790, la Blaj, prin episcopul Ioan Bob. De la începutul arhipăstoririi sale a depus eforturi să se întărească donaţia, cu Domeniul Beiuş, făcută Episcopiei de Oradea şi să se mărească la 6 numărul canonicilor de pe lângă Scaunul său episcopal, asigurându-se sporirea salariului acestora şi al preoţilor din eparhie, precum şi constituirea aşa-numitului „Fond viduo-orfanal”, din care să fie ajutate văduvele şi orfanii de preoţi.
În toamna anului 1791 a solicitat împăratului Leopold al II-lea întemeierea unui seminar în oraşul de reşedinţă al diecezei sale. La 30 ianuarie 1792 cererea sa a fost aprobată, emiţându-se, în acest sens, o „diplomă de întemeiere”, prin care s-a hotărât ca, în faţa mănăstirii iezuiţilor, care astăzi, modificată şi extinsă, găzduieşte „Institutul teologic greco-catolic din Oradea”, să se înfiinţeze un „seminar” de pregătire a preoţilor şi învăţătorilor („cantor-docenţilor”), dar şi de selectare a celor mai buni tineri pentru a urma studii înalte la Viena şi Roma. În perioada 1799-1801 a încercat, fără succes, să deschidă „o şcoală naţională preoţească” la Beiuş, şi o mănăstire de călugări bazilitani la Oradea, care să asigure suplinirea preoţilor în parohiile vacante, precum şi profesori bine pregătiţi pentru seminar. A întreprins mai multe vizitaţii canonice în satele de pe Valea Erului, în zona Aradului, Timişoarei şi Lipovei, unde a ţinut predici pe diferite teme religioase şi morale, reuşind să atragă la „Unire” localităţile Abram, Dijir, Gepiş, Fiziş, Mociar, Negru, Poceiu, Rogoz, Vintere şi Vad. Răspunzând unor „chemări” oficiale, în primăvara lui 1796 Ignatie Darabant a echipat, pe cheltuiala sa, 12 călăreţi şi 3 infanterişti, care să lupte împotriva armatelor franceze ale lui Napoleon, obligându-se să le asigure întreţinerea completă pe un an, pentru ca în 1797 şi 1801 să repete acest gest, echipând, tot pe cheltuiala sa, încă 52, respectiv 238 de ostaşi, dintre care câţiva se vor distinge în luptele din Italia şi de pe alte fronturi. În numele lor, un ofiţer pe nume Meheşi, secondat de preotul militar Ioan Nemeş, i-au cerut lui Ignatie Darabant să intervină la „Curte” „ca pentru răsuflarea neamului nostru să se mişte ceva”, ţinând cont de „purtarea românilor în harţuri (lupte n.n.) şi credinţa către împăratul”, dovedită „cu atestaturi de la generali culese”, şi de faptul că „toată Europa îi plecată spre răsuflare”. Episcopul n-a dat curs acestei solicitări, amânând-o pentru „vremuri mai bune”. El s-a grăbit, însă, să ofere, pentru nevoile războiului, în mai multe rânduri, importante sume de bani; în 1799, o dată 2000 de florini, iar altă dată 3223 (pentru întregirea sumei impuse întregului comitat), în 1800 tot 2000 şi, în fine, în 1801 alte 5802. La toate acestea s-au mai adăugat cheltuielile pentru a păstra în dieceză odoarele bisericeşti de argint, solicitate la rechiziţie, dar răscumpărate de episcop, în 1799, cu suma de 300 de florini, precum şi dările în produse pe seama armatei (561 măji de ovăz în 1799, 100 de măji în 1800, precum şi 100 măji de grâu).
Una dintre cele mai de seamă fapte ale sale a fost cea de sprijinire a celebrei petiţii „Supplex Libellus Valachorum”, din 1791, un adevărat monument de demonstraţie a conştiinţei naţionale a poporului român din Transilvania, resuscitate de ideile iluminismului, promovate în epocă de marii scriitori şi chiar de anumite capete încoronate. El a mijlocit expedierea „Supplexului” la Curtea împărătească de la Viena, multe dintre documentele privind această mişcare petiţionară rămânând în arhivele Episcopiei greco-catolice de Oradea, de unde o parte au ajuns, în perioada 1948-1952, la Cluj, iar alta s-a risipit sau a fost distrusă. Ignatie Darabant s-a confruntat şi cu diferite anchete, efectuate în dieceză de către „primatul” de Strigoniu (Esztergom), ca urmare a unor reclamaţii împotriva sa, făcute pe de o parte de către prepozitul greco-catolic Gheorghe Fărcaş, iar pe de alta de episcopul sârb ortodox Pavel (Pavle) Avacumovici de la Arad, care l-au acuzat de diferite abuzuri. Bolnav şi în vârstă, în 1804 a călătorit la Viena şi s-a prezentat în audienţă la împărat, după care s-a întors la Oradea, şi la 31 octombrie 1805 a încetat din viaţă. Prin testament a lăsat o avere totală de 108.654 florini 33 creiţari, din care 54.300 i-a destinat pentru scopuri bisericeşti şi de binefacere. De aceea, în anunţul său funebral s-a putut scrie că, „prin moartea sa, dieceza a pierdut un mare prelat, patria un foarte darnic cetăţean şi cei săraci pe cel mai mare binefăcător al lor”.
Samuil Vulcan
S-a născut la 1 august 1758, în localitatea Veza, de lângă Blaj, dintr-o familie de „oameni liberi”, cu o situaţie materială grea, cunoscând de timpuriu asprimile şi privaţiunile vieţii ţăranilor români. Din 1784 până în 1788, după efectuarea studiilor la Blaj, Oradea şi Viena, a funcţionat ca prefect de studii şi „vicerector” la „Seminarul Sfânta Barbara” în oraşele Agria (Eger) şi Lemberg (Lvov), unde şi-a aprofundat studiile, învăţând mai multe limbi vechi (ebraică, greacă, latină) şi moderne (germană, franceză şi italiană). La 30 aprilie 1788 este numit canonic la Oradea, dar rămâne la Lemberg până în 1792. Din 1795 până la 1805 a îndeplinit, pe lângă Ignatie Darabant, funcţia de vicar general al Episcopiei greco-catolice de Oradea.
La 25 octombrie 1806 a fost numit episcop al diecezei amintite, consacrarea sa făcându-se abia la 7 iulie 1807, în Catedrala de la Blaj, prin episcopul Ioan Bob. În timpul îndelungatei sale arhipăstoriri numărul enoriaşilor greco-catolici din dieceza sa a sporit foarte mult, prin trecerea la „Unire” a 15 „comune” bihorene (Borod, Borozel, Chioag, Cristur, Derna, Drăgoteni, Dumbrăviţa, Fegernic, Feneriş, Pocola, Sărsig, Sarcău, Sânlazăr, Suplac şi Tria), a 16 bănăţene (între care Chizdia, Izvin, Lugoj şi Reşiţa), a 19 arădene, dar şi prin încorporarea, în perioada 1811-1823, a unui număr de 72 de parohii, desprinse din Episcopia Munkács-ului. Astfel, dacă la începutul arhipăstoririi sale, în Episcopia de Oradea intrau un număr de 63 parohii şi 85 filii, cu 26.232 enoriaşi, la sfârşitul ei, numărul lor era de 169, cu 395 filii şi 106.153 de „suflete”.
Pentru buna funcţionare a instituţiei ecclesiale s-a preocupat de asigurarea unei remuneraţii regulate pentru preoţii şi cantorii, respectiv dascălii care o deserveau. A finanţat terminarea construirii Catedralei Sfântul Nicolae, care, către sfârşitul arhipăstoririi sale, adică în 1836, a fost distrusă de un mare incendiu. El era conştient că pe atunci cel mai folositor lucru pentru conaţionalii săi era acela de a se instrui, de a avea acces la învăţătură, şi de aceea a întemeiat numeroase şcoli, cea mai însemnată fiind renumitul „Gimnaziu de la Beiuş”, deschis în toamna anului 1828. A sprijinit pe intelectualii români ortodocşi din Timişoara şi Arad, între care pot fi amintiţi Moise Nicoară şi Dimitrie Ţichindeal, în lupta pentru emanciparea bisericii lor de sub tutela Mitropoliei sârbeşti de la Carlovitz, şi alegerea în fruntea ei a unor episcopi români. Cu ajutorul lui Samuil Vulcan, la Sibiu a fost numit un episcop ortodox de etnie română, în persoana lui Vasile Moga, care l-a respectat foarte mult, întreţinând cu el o corespondenţă regulată. Stăpânirea îi cerea sfatul în toate problemele de administraţie şi organizare bisericească şi de învăţământ, care îi priveau pe toţi românii, indiferent de religia acestora. Din numeroasele sale circulare rezultă că s-a preocupat de îmbunătăţirea stării materiale a enoriaşilor, recomandându-le, în mai multe rânduri, să practice meşteşugurile, comerţul şi creşterea viermilor de mătase, spre a obţine câştiguri suplimentare, de starea sănătăţii lor, dispunând să se prezinte la vaccinarea antivariolică iniţiată de autorităţi, şi câteodată recomandându-le cum să se trateze de diferite boli.
Despre viaţa şi activitatea sa marele gazetar Iosif Vulcan, întemeietorul revistei „Familia”, spunea următoarele: „Toată viaţa lui a fost un şir lung de acte filantropice şi naţional-culturale. Reşedinţa lui a devenit un azil al tuturor celor ce aveau trebuinţă de ajutor. Nici o mişcare culturală naţională nu s-a iniţiat fără ştirea şi conlucrarea lui. Nici o carte românească nu s-a tipărit fără conlucrarea lui. Nici un scriitor român n-a rămas, pe care să nu-l fi încurajat şi sprijinit”. Între cei ajutaţi de el se numără şi corifeii Şcolii Ardelene, Samuil Micu, Gheorghe Şincai şi Petru Maior.
În ultimii ani de arhipăstorire s-a confruntat cu o mulţime de denunţuri, din partea unor feţe bisericeşti bihorene, care l-au mâhnit foarte tare. A murit în 25 decembrie 1839, la vârsta de 82 de ani.
Despre viaţa şi activitatea sa s-au scris mai multe cărţi şi articole, cele mai de seamă fiind ale lui Vasile Bolca, Iacob Radu, Constantin Mălinaş, Iudita Căluşer, Vasile Dudaş, Blaga Mihoc etc.
Vasile Erdelyi
Episcopul Vasile Erdelyi (Ardeleanu) s-a născut în localitatea Macău (Ungaria), la 1 august 1794, în familia unor oameni obişnuiţi, cu o stare materială satisfăcătoare. Tatăl său Gheorghe a insistat să fie trimis la învăţătură, dându-l să studieze, la început în Timişoara, apoi la Oradea, unde în 1815 a absolvit cursurile Seminarului teologic greco-catolic. A frecventat, după aceea, vreme de un an, cursurile Academiei de drept din Oradea, iar din 1816 a început să studieze teologia. Primul an, 1816-1817, l-a făcut în Seminarul teologic romano-catolic din Oradea, iar al doilea la cel din Buda, în Ungaria. În 1818 s-a mutat la Viena, unde a urmat teologia încă doi ani, absolvind-o la 1828, cu calificare eminentă. Reîntors la Oradea, la 20 noiembrie 1820 s-a hirotonit ca preot celib, după care a fost numit paroh la Beiuş, unde a rămas până în 1829. Aici s-a dovedit plin de vrednicie, făcând să „sporească” foarte mult numărul enoriaşilor din parohia pe care o păstorea. Din 1829 până în 1835 a funcţionat ca preot în „Olosig” (Oradea), contribuind, totodată, la atragerea românilor din Arad şi Banat la „Unire”, ca delegat misionar al episcopului Samuil Vulcan.
În 1835 a fost numit canonic la Capitlul greco-catolic din Oradea, însărcinat cu administrarea fondurilor diecezane şi conducerea seminarului, dar şi cu inspectarea, în 1838 alături de Ioan Alexi, viitorul episcop greco-catolic de Gherla, şi de un comisar guvernamental, a „stării” instituţiei ecclesiale din Comitatul Torontal. La 2 august 1842 a fost numit episcop de Oradea, după o „sedis vacanţă” de aproape trei ani, consacrarea sa făcându-se la Blaj, în 11 iunie 1843, prin episcopul Ioan Lemenyi (1780-1861), iar instalarea în 18 iunie acelaşi an. S-a arătat, de la început, a fi un teolog profund şi un ierarh sever, dar nepărtinitor, pretinzând ca preoţii din dieceza sa să fie adevărate modele de profil intelectual şi moral pentru enoriaşii din parohiile lor, ducând o viaţă de familie exemplară şi îmbrăcându-se adecvat profesiunii lor. A dat o mare atenţie învăţământului, aşa cum rezultă dintr-o mulţime de circulare ale sale, preocupându-se în special de gimnaziul de la Beiuş, pe care l-a extins la 8 clase şi unde, în martie 1849, a dispus să se introducă „româna”, ca limbă de predare în locul latinei, precum şi de administrarea bunurilor materiale ale instituţiei ecclesiale. Numeroasele vizitaţiuni canonice pe care le-a întreprins au făcut ca numărul enoriaşilor greco-catolici să crească foarte mult, exemplul cel mai la îndemână fiind în Banat, unde între 1832-1848 numărul parohiilor greco-catolice a sporit de la 2 la 22. Pe ansamblu, sub arhipăstorirea sa au trecut la unire enoriaşii din următoarele localităţi, răspândite în diferite comitate: Bănlaca, Belinţ, Beznea, Budinţ, Cârnecea, Cianadul Sârbesc, Cihei, Ciuchici, Ciocaia, Clopotiva, Coşteiu Mare, Dicăneşti, Gruilung, Igriş, Jebel, Lăţunaş, Nădlac, Sânicolaul Mare, Secaş, Slatina, Surducul Mare, Şeitin, Şemlac, Şimand, Şintea, Ticvaniul Mare şi Vermeş. Prin stăruinţa şi cu ajutorul său, s-au construit 21 de biserici şi s-au reparat alte 29, s-au zidit sau achiziţionat 29 de case parohiale şi s-au reparat alte 16, precum şi un număr apreciabil de şcoli şi locuinţe pentru dascăli şi cantori bisericeşti.
A stabilit ca fiecare preot din episcopia sa să fie remunerat cu un salariu, plătit regulat, de 300 de florini pe an, pretinzând, în schimb, ca ocuparea parohiilor să se facă prin concurs, pe baza unui examen riguros. A sprijinit încercările intelectualilor români din 1852, de a întemeia, la Universitatea din Budapesta, o facultate de drept, cu limba de predare română, şi pe cele din 1855, de a înfiinţa, tot acolo, o catedră de limba română, fapt realizat, însă, abia în anul academic 1862/1863. În timpul revoluţiei de la 1848-1849, sedus de mirajul unor lozinci frumoase, a salutat cu bucurie, prin circulara din 11 mai 1848, reformele promovate de guvernul maghiar, cum ar fi „ştergerea iobăgiei” şi egalitatea cetăţenilor în faţa legii, declarând că între maghiari şi români trebuie să existe relaţii frăţeşti, bazate pe destinul lor comun, legat de poziţia geografică a teritoriilor în care trăiesc, situate între ţări locuite de popoare slave, care vor să-şi impună dominaţia, ajutate de imperiul rus. De altfel, se spune că în august 1849 episcopul Vasile Erdelyi l-ar fi primit pe guvernatorul Lajos Kossuth în palatul episcopal de la Oradea, găzduindu-l şi la reşedinţa din Beiuş, în drumul său spre Turcia, după capitularea revoluţionarilor maghiari de la Şiria, din 13 august 1849, gest care era cât pe ce să-i aducă, din partea austriecilor, condamnarea la pedeapsa capitală, de care a reuşit să scape datorită referinţelor bune, obţinute de la subalternii săi, protecţiei unor demnitari suspuşi (Ioan Scitovsky, primatul Ungariei, Erivan Paşkievici, general rus) şi în fond iscusinţei şi diplomaţiei sale. Încrederea lui Vasile Erdelyi în principiile revoluţiei maghiare, nutrită şi de unii dintre revoluţionarii de peste munţi, izvora, desigur, din dorinţa sa intimă de a contribui la binele poporului român, chiar dacă mulţi intelectuali ai românilor transilvăneni, cum au fost George Bariţiu sau Alexandru Papiu-Ilarian, s-au grăbit s-o condamne.
După revoluţie a încercat şi reuşit să şteargă impresia dezavuabilă, făcută stăpânirii habsburgice, prin promovarea unei atitudini pro imperiale printre enoriaşii din dieceza sa, rămânând, până la sfârşitul vieţii, fidel împăratului Francisc Iosif. Către acesta a înaintat diferite memorii, cu solicitări îndrăzneţe, de drepturi politice şi „naţionale” pentru români, fiind apreciat, pentru aceasta, de mulţi dintre conaţionalii săi. În anul 1857 a întemeiat 12 „fundaţiuni”, cu un capital de 33.000 de florini, pentru necesităţile bisericilor şi ale şcolilor, precum şi spre a fi ajutoraţi orfanii de preoţi şi elevii săraci, cu bani, cărţi şi rechizite şcolare.
Episcopul Vasile Erdeyi a murit la 27 martie 1862, lăsând, prin testament, Episcopiei, suma de 522.182 florini, din care s-a constituit aşa-numitul „Fond al Casei Diecezane”, întrebuinţat pentru întreţinerea instituţiilor culturale şi şcolare ale Episcopiei greco-catolice de Oradea. Despre el mitropolitul Ioan Vancea de Buteasa spunea că a avut „o memorie vie şi fidelă, minte ageră, clară şi prevăzătoare, caracter ferm, hotărât şi statornic. Era iubitor de dreptate, până la asprime şi severitate, dar bun la inimă, milostiv şi îndurător faţă de cei lipsiţi şi nevoiaşi. Bun cunoscător de oameni, abil şi iscusit diplomat, îşi ştia alege prietenii şi colaboratorii, şi iscodea uşor gândurile rele ale duşmanilor, pătrundea cu uşurinţă în miezul lucrurilor şi al împrejurărilor, folosind cu abilitate momentele prielnice. Orator distins şi stilist elegant”. Aceste însuşiri fac din episcopul Vasile Erdelyi unul dintre cei mai mari ierarhi ai instituţiei ecclesiale greco-catolice româneşti şi, la rigoare, o personalitate de marcă a istoriei poporului din care provenea.
Iosif Papp-Szilágyi (Sălăjeanul)
S-a născut la 13 aprilie 1813, în comuna Tarcea, din judeţul Bihor, într-o familie de preoţi, originari din Băseşti, înrudită cu cea a renumitului memorandist George Pop, „prezidentul” Marii Adunări Naţionale din 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia, şi înnobilată de principele Transilvaniei Emeric Tököli, în prima jumătate a secolului al XVII-lea. A studiat la Seminarul greco-catolic din Oradea şi Viena, unde şi-a luat doctoratul, hirotonindu-se ca preot celib încă din 1836. Revenit la Oradea, a lucrat la cancelaria diecezană, ca secretar şi apoi ca „director”, până în 1845, când episcopul Vasile Erdelyi l-a numit canonic. În anul 1848, ca deputat în parlamentul maghiar kossuthist de la Debreţin, a cerut ca locuitorii din Transilvania, loviţi de secetă şi înfometaţi, să fie ajutaţi materialiceşte. În perioada 1852-1856 a îndeplinit funcţia de „rector” al Seminarului greco-catolic de la Oradea, asigurând buna funcţionare a acestuia, prin întemeierea unei „fundaţiuni” pentru ajutorarea „învăţăceilor” săraci. Din 1848 până în 1861 a ocupat funcţia de inspector şcolar pentru şcolile confesionale greco-catolice din dieceza de Oradea, implicându-se în demersurile pentru transformarea, din 1851, a gimnaziului de la Beiuş, în liceu, cu drept de bacalaureat. Numeroasele circulare şi ordine date de el, în această perioadă, urmăreau dezvoltarea învăţământului românesc din mediul rural, respectiv ridicarea nivelului cultural al enoriaşilor, în spiritul aceloraşi mai vechi idealuri iluministe, promovate de corifeii Şcolii Ardelene. Pe plan politic a militat pentru o atitudine moderată, de înfrăţire româno-maghiară, asemenea cunoscutului patriot român Emanoil Gojdu, atras de generoasele promisiuni demofile ale politicienilor maghiari Francisc Deák şi Iosif Eötvös. Apreciat de oficialităţi pentru meritele sale culturale, în 1861 a fost numit consilier regesc, atribuindu-i-se înaltul ordin „Francisc Iosif în grad de cavaler” şi titulatura de abate, iar în 1863 a fost înscăunat ca episcop greco-catolic de Oradea. A participat activ la Sinodul ecumenic, ţinut la Vatican în decembrie 1869, ca membru în „Comisia pentru misiuni şi rituri orientale”, unde s-a afirmat prin erudiţia şi talentul său oratoric. De la el ne-au rămas mai multe scrieri (inclusiv poezii), cele mai cunoscute fiind: „Scurtă istorie a credinţei Românilor”, „Catehismul unirii tuturor Românilor”, „Codex Canonum Ecclesiae Orientalis” şi celebra lucrare de drept canonic, intitulată „Enchiridion juris Ecclesiae orientalis catolicae”.
A încetat din viaţă la 5 august 1873, lăsând prin testament, pentru nevoile diecezei, suma de 39.494 de florini. Pe ferparul tipărit cu această ocazie, Gavril Rednic, preotul de atunci al Catedralei Sfântul Nicolae din Oradea, a scris că episcopul Iosif Papp-Szilágyi „a fost un Părinte adevărat clerului, văduvelor, săracilor, fără deosebire de Religie şi Naţiune”.
Ioan Olteanu
S-a născut la 25 decembrie 1839, în localitatea Sânteşti, din judeţul Caraş, efectuându-şi studiile liceale la Lugoj şi Blaj, iar teologia la Viena. Cariera sa a fost scurtă, dar „fulminantă”, deoarece a fost numit, după unii dintre istorici datorită unei colaborări „prea strânse” cu oficialităţile, secretar episcopesc, notar consistorial, protopop onorariu şi cameral papal şi, în fine, la 25 iulie 1870, pe când nu împlinise nici 31 de ani, episcop al Eparhiei greco-catolice a Lugojului. La 16 septembrie 1873 a fost mutat la Oradea, unde va fi instalat cu mare pompă abia la 24 ianuarie 1874. Scurta sa arhipăstorire nu i-a dat răgaz să realizeze tot ceea ce intenţiona să facă. De la începutul arhipăstoririi s-a preocupat de acordarea unor fonduri pentru mărirea remuneraţiei profesorilor de la liceul din Beiuş şi pentru dotarea sa cu material didactic. În anul 1875 a reuşit să rezidească Reşedinţa episcopală din Beiuş, care data încă din vremea lui Ignatie Darabant, aflată într-o stare accentuată de ruină datorită unui incendiu devastator, din vara lui 1862. Tot atunci s-a îngrijit de restaurarea Palatului episcopal de la Oradea, căruia i-a adăugat o aripă nouă, impozantă. Din nefericire, la 20 septembrie 1877, cu ocazia unei demonstraţii pro otomane a tinerilor studenţi maghiari din Oradea, în frunte cu cei de la Academia de drept, faţada şi ferestrele reşedinţei au fost distruse, cu pietre azvârlite de aceştia, pe motiv că nu s-a dispus iluminarea lor în cinstea „victoriei turceşti de la Plevna”. Episcopul Ioan Olteanu a fost un om „foarte mărinimos şi darnic către cei săraci şi lipsiţi, cheltuindu-şi tot ce avea în opere de milă şi binefacere”. El a patronat festivităţile de aniversare a 100 de ani de la întemeierea Episcopiei greco-catolice de Oradea, la care au participat 80 de preoţi şi o mulţime de enoriaşi, precum şi pe cele jubiliare, legate de împlinirea a 50 de ani de preoţie a Sfântului Părinte Papa Pius al IX-lea. Multe dintre circularele date de el au ca obiect chestiunea înrolării în armată a dascălilor confesionali, răspunzând dispoziţiilor guvernamentale din acei ani, precum şi prevenirea îmbolnăvirii, prin molipsire de la cei decedaţi, privegheaţi vreme de mai multe zile de către rudenii şi prieteni, înainte de a fi înmormântaţi.
Datorită meritelor sale a fost decorat cu „Marea Cruce a Ordinului Francisc Iosif”, fiind numit „Comandor al strălucitului Ordin leopoldin, prelat, conte roman şi asistent la Tronul Pontificiu”.
A murit la reşedinţa sa din Beiuş, la 29 noiembrie 1877, în urma unei ciroze galopante.
Mihail Pavel
S-a născut la 6 septembrie 1827, în localitatea Recea, judeţul Satu Mare (azi Maramureş), într-o familie de origine „nobiliară” scăpătată, ajunsă într-o situaţie materială grea. A crescut pe lângă strana bisericii din sat, la care tatăl său îndeplinea funcţia de cantor. Îndemnaţi, probabil, de preotul comunei, părinţii l-au dat să studieze la gimnaziul franciscan din Baia Mare, unde a rămas vreme de 5 ani, după care, confruntându-se cu mari lipsuri materiale, a urmat încă doi ani cursurile liceale sau filosofice, cum se numeau pe atunci, la Satu Mare şi Caşovia (Košice).
După absolvire, prin bunăvoinţa episcopului de Munkácsi (Ungvár), a fost trimis să studieze teologia la celebrul institut „Sfânta Barbara” din Viena, unde l-a surprins revoluţia de la 1848-1849. Din cauza acesteia a trebuit să se mute la Ungvár, pentru a-şi continuat studiile, absolvindu-le cu rezultate eminente în anul 1851. La 212 martie 1852 a fost hirotonit ca preot celib, după care, până în 1854, a lucrat în cancelaria episcopească din Munkács. De acolo s-a mutat ca preot în comuna Apşa de Jos, din Maramureşul istoric, astăzi situată în Ucraina. După întemeierea Episcopiei de Gherla, episcopul Ioan Alexi l-a chemat la reşedinţa sa, numindu-l notar consistorial. În anul 1860 a fost numit preot şi protopop în Slatina, iar peste doi ani, adică în 1862, vicar greco-catolic de Maramureş. Îndată după ocuparea funcţiei de vicar a încercat să obţină, din partea forurilor superioare bisericeşti, trecerea parohiei greco-catolice a Sighetului de sub administraţia Episcopiei de Munkács, sub cea a celei de Gherla. Acest lucru s-a realizat, însă, abia la 1870, după ce a întreprins o călătorie la Roma, unde l-a întâlnit pe mitropolitul Ioan Vancea de Buteasa, care l-a ajutat în realizarea obiectivului amintit. Odată trecută sub administraţia episcopului de Gherla, parohia Sighetului trebuia consolidată, şi pentru acest lucru Mihail Pavel a reuşit să asigure dublarea remuneraţiei parohiale, de la 400 la 800 de florini şi să fixeze, pentru cantorii acesteia, o plată lunară de 25 de florini. A sprijinit pe intelectualii maramureşeni să întemeieze, încă din 1860, „Asociaţia pentru literatură şi cultura poporului român din Maramureş”, precum şi o „preparandie” sau şcoală normală de învăţători, care să pregătească dascăli pentru şcolile româneşti confesionale. Ca vicar al Maramureşului, s-a făcut cunoscut până şi în cele mai înalte cercuri politice, remarcându-se prin stăruinţa de a contribui la ridicarea nivelului cultural şi moral al conaţionalilor săi, agreată, pe atunci, de „Curtea imperială”. Din acest motiv, la 14 martie 1870, împăratul i-a atribuit distincţia de Cavaler „al ordinului Francisc I”, iar în anul următor, 1871, a fost ales deputat în parlamentul maghiar de la Budapesta.
La 1 septembrie 1872 a fost numit episcop de Gherla, sfinţirea sa făcându-se la Blaj, în 29 ianuarie 1873. A rămas în fruntea acestei dieceze până în 1879, ocupându-se de buna îngrijire a edificiilor de cult şi şcolare. În 1873 a ţinut un sinod, la care au participat cei mai de frunte preoţi şi laici din dieceză, pentru a discuta asupra îmbunătăţirii învăţământului confesional. În acelaşi an a dispus organizarea, la Dej, a unui curs de perfecţionare pentru dascălii suplinitori. A întemeiat, apoi, o fundaţie bănească pentru biserica şi şcoala din Recea, satul său natal, şi una pentru Slatina, unde mai târziu va construi şi o frumoasă biserică. În 29 ianuarie 1879 a fost numit episcop la Oradea, instalarea sa având loc abia la 8 iunie acelaşi an. Arhipăstorirea lui a durat aici vreme de 23 de ani, adică până în 1902. Ea s-a bazat pe câteva principii, după cum urmează: transformarea preoţilor în modele de conduită morală şi profil intelectual pentru enoriaşii lor, buna administrare a edificiilor de cult şi a instituţiilor şcolare din subordinea bisericii, concretizată prin întemeierea, la 1899, a „Oficiului administrativ al fondurilor şi fundaţiunilor diecezane”, colaborarea strânsă cu mitropolitul de la Blaj, prin participarea la două concilii provinciale, din anii 1882 şi 1900, devotamentul necondiţionat către Sfântul Scaun Apostolic de la Roma dovedit de publicarea regulată a decretelor şi enciclicilor papale şi prin cele două deplasări la Roma, în 1886 şi 1887 cu prilejul aniversării a 50 de ani de preoţie a Sfântului Părinte, răsplătite cu atribuirea distincţiei de „Conte roman, asistent la tronul pontificiu şi prelat papal”. A depus eforturi mari pentru apărarea învăţământului românesc confesional greco-catolic, lovit de îngrădirea unor legi defavorabile, cum au fost cele din 1879, 1883, şi în general, pentru păstrarea autonomiei bisericii greco-catolice româneşti din Ungaria. În anul 1887, sub arhipăstorirea sa s-a deschis internatul de băieţi din Beiuş, pentru care a construit o clădire trainică, pe un intravilan situat pe malul Văii Nimăeştilor, iar în anul 1896, în acelaşi oraş, s-a inaugurat o Şcoală civilă de fete, cu internat şi dotări moderne. A sprijinit, prin acordarea unor mari sume de bani, Şcoala normală din oraşul de reşedinţă şi a finanţat repararea bisericilor catedrale Sfântul Nicolae din Oradea şi Sfântul Dumitru din Beiuş. Un bilanţ al activităţii sale în acest domeniu ne arată că în cei 23 de ani cât s-a aflat în fruntea diecezei, s-au restaurat şi reparat 34 de biserici, 32 de case parohiale şi 41 de şcoli. El este întemeietorul Staţiunii balneo-climaterice Stâna de Vale, devenită locul de recreere al episcopilor greco-catolici de Oradea şi al tuturor celor care doreau să „poposească” acolo. A donat o mare sumă de bani pentru construirea „Uzinei de apă” din Oradea, şi acest gest a fost răsplătit de oficialităţi prin atribuirea numelui său uneia dintre străzile din oraş, cea care şi astăzi se numeşte Mihail Pavel. Presat de împrejurări, în a doua jumătate a perioadei de arhipăstorire a făcut unele concesii politicii de deznaţionalizare a guvernanţilor maghiari, care l-au obligat să accepte introducerea, din 1888, a limbii maghiare ca limbă de predare în liceul de la Beiuş, expunându-l unor critici nedrepte din partea publicaţiilor „Gazeta Transilvaniei” din Braşov şi „Tribuna” din Sibiu. A fost iubit şi apreciat aproape de toată lumea, de români şi maghiari deopotrivă, în ciuda faptului că la Oradea, în 9-10 august 1893, anumiţi indivizi, cu porniri şovine huliganice, i-au devastat reşedinţa. A murit pe neaşteptate, la 1 iunie 1902, pe când se afla la băile de la Slatina în Maramureş, fiind înmormântat în biserica zidită de el acolo, cu asistenţa religioasă a mitropolitului Victor Mihali şi a episcopilor Ioan Sabo şi Demetrie Radu. Despre Mihail Pavel devotatul său vicar, Dr. Augustin Lauran, spunea, în circulara de vestire a încetării sale din viaţă, că a fost „părintele orfanilor şi al săracilor, regeneratorul şi al doilea fondator al tuturor instituţiilor diecezane, binefăcătorul cel mai mare al diecezei, şi promotorul neobosit al (…) intereselor diecezane mai înalte”.
Demetrie Radu
Dintr-o copie după certificatul de naştere al lui Demetrie Radu, aflată la Direcţia Judeţeană Bihor a Arhivelor Naţionale din Oradea, rezultă că s-ar fi născut la 26 octombrie 1862 stil vechi. Fratele său, ilustrul canonic şi istoric Iacob Radu, menţionează, însă, şi credem că are dreptate, că acesta s-a născut la 7 noiembrie 1861, în comuna Uifalăul Săsesc (Rădeşti), judeţul Alba, ca fiu al unor ţărani înstăriţi, pe nume Ioan şi Paraschiva. A urmat şcoala primară la călugării franciscani din Aiud şi liceul la Blaj, distingându-se, în fiecare clasă, ca cel mai bun dintre elevi. Din 1879 până în 1885 a studiat la Roma, cu rezultate strălucite, şi şi-a luat doctoratul în teologie, primind de la papa Leon al XIII-lea o medalie de aur. S-a hirotonit ca preot celib în Roma, la 26 iulie 1885, după care a revenit la Blaj, de unde în mai 1886 a fost trimis la Bucureşti, ca paroh pentru românii greco-catolici de acolo, şi în acelaşi timp ca profesor la Seminarul catolic de rit latin din Cioplea, pe atunci o comună la marginea Bucureştilor, locuită de bulgari de religie romano-catolică. A oficiat la catedrala Sfântul Iosif, unde obişnuia să predice pe rând în limbile română, franceză, germană şi italiană, câştigându-şi faima unui mare orator, ascultat cu mare bucurie de mulţi bucureşteni. Împreună cu un preot italian misionar, pe nume Basilio Laureri, a publicat un „Catehism pentru şcolile primare” în limba română, foarte apreciat pe atunci pentru felul atractiv al prezentării conţinutului. A colaborat, de la început, la publicaţiile „Unirea” din Blaj şi „Revista catolică” din Baia Mare a părintelui Dr. Vasile Lucaciu, cu articole erudite şi polemice, vizând combaterea unor publicişti, colaboratori la revista „Biserica Ortodoxă Română”.
S-a ocupat, ca director, de Seminarul romano-catolic de pe lângă amintita catedrală Sfântul Iosif, căutând să aducă, în acesta cât mai mulţi români, pentru a contrabalansa „spiritul străin”, germanizant, prezent pe atunci acolo. Poate din acest motiv regele Carol I, de comun acord cu Ion. C. Brătianu (vizirul) l-au trimis la Vatican în două rânduri, cu misiuni diplomatice, care urmăreau să „stingă” un diferend între cele două „părţi”, Scaunul Papal şi „Curtea Regală” de la Bucureşti. În 22 noiembrie 1896 a fost numit episcop de Lugoj, la stăruinţa împăratului Francisc Iosif, care-l cunoscuse, iniţial din spusele unui apropiat al său, apoi direct în timpul unei vizite făcute de el la Bucureşti. Consacrarea sa a avut loc la Blaj, în 9 mai 1897, iar instalarea la Lugoj, peste o săptămână, adică la 16 mai acelaşi an. A funcţionat ca episcop la Lugoj vreme de 6 ani, ocupându-se cu pricepere de treburile diecezei, după care în 1903 a fost numit episcop de Oradea. Înainte de a pleca din Lugoj a întemeiat o fundaţie, din care să se acorde burse pentru elevii şi studenţii români săraci. Instalat la Oradea, în 16 august 1903, s-a îngrijit de construirea unui palat episcopal nou, încredinţând această „lucrare” renumitului arhitect Rimanoczi Kálmán junior. Sfinţirea acestui edificiu s-a făcut la 11 iunie 1905 şi la ea a participat mitropolitul Victor Mihali de Apşa, episcopul Vasile Hossu şi Dr. Augustin Bunea. Tot el a refăcut, în perioada 1910-1912, „palatul episcopal de la Beiuş”, distrus în 1910, în urma unui incendiu; a construit o casă domenială nouă la Holod, extinzând vechea vie şi livada episcopească de aici, cu mai multe hectare, a ridicat, la Stâna de Vale, unde poposea în fiecare vară câte 5-6 săptămâni, o nouă reşedinţă, mai arătoasă şi câteva vile, dispunând dotarea lor cu mobilier şi servicii moderne, a adăugat noi „aripi” clădirilor Seminarului de băieţi şi şcolii de fete din Beiuş, a cumpărat o casă mai veche lângă edificiul liceului din oraşul amintit, zidind, în locul ei, o alta impunătoare, cu etaj, existentă în această formă şi astăzi, a început să construiască, în 1914, o nouă clădire în curtea Seminarului teologic din Oradea, pentru a găzdui, pe lângă teologi, şi câţiva studenţi români săraci de la Academia de drept, a sprijinit construirea sau repararea mai multor biserici, între care mai impresionantă este cea din Tâmpăhaza-Ujfalău, satul său natal, pe care a pictat-o renumitul Octavian Smigelschi şi în care a fost înmormântat, precum şi alte edificii şcolare, şi în fine a mai achiziţionat o casă în Oradea, lângă edificiul şcolii normale, şi alte două, cu intravilane întinse, în oraşul Beiuş. Dărnicia sa s-a concretizat prin numeroasele ajutoare băneşti, date, nu doar instituţiilor şcolare sau caritabile, ci şi unor tineri studioşi sau oameni săraci, orfani sau văduve. În perioada 1913-1914 s-a remarcat prin conducerea activităţilor de protest faţă de includerea a 46 de parohii greco-catolice româneşti în Episcopia de Hajdudorog, deplasându-se, în prima parte a lui 1912, la Roma, unde a prezentat, pe această temă, Sfântului Scaun un memoriu de 32 de pagini.
În anul 1916, după ce România a intrat în război împotriva Austro-Ungariei, a primit, în palatele episcopale de la Oradea şi Beiuş, pe mitropolitul Victor Mihali de la Blaj şi pe cei apropiaţi acestuia, obligaţi să se refugieze mai spre „interiorul ţării”.
După „formarea” României Mari a activat ca membru „de iure” în parlament, unde a depus eforturi pentru începerea tratativelor dintre guvernul român şi Vatican, în vederea încheierii unui concordat, şi a propus un proiect de înfăptuire a reformei agrare, rămas până acum inedit. La 23 mai 1919 a primit, în palatul său de reşedinţă din Oradea, pe regele Ferdinand şi regina Maria, împreună cu suita lor, salutând, la banchetul dat cu acea ocazie, eliberarea Transilvaniei de către armata română, iar în 17-18 octombrie, anul următor, a patronat Adunarea generală a „Astrei”, ţinută tot în aceeaşi „locaţie”.
A fost distins de papa Pius al X-lea cu titlul de „Conte roman şi asistent la Tronul pontificiu” şi cu „Marea distincţie a paliului arhiepiscopal”. A murit în 8 decembrie 1920, în urma unui atentat cu o „bombă”, care a explodat în clădirea senatului de la Bucureşti, tocmai când ţinea o cuvântare.
Valeriu Traian Frenţiu
S-a născut în Reşiţa, la 25 aprilie 1875, ca fiu al preotului Ioachim şi al Rozaliei. A urmat liceul la Blaj, iar teologia la Budapesta, hirotonindu-se ca preot celib la 20 septembrie 1898. Îndată după hirotonire a obţinut o bursă pentru a studia la Viena, la Institutul Sfântul Augustin, unde a rămas până în 1902, când şi-a susţinut doctoratul în teologie. Între 1902-1904 a ocupat funcţia de vice notar consistorial şi arhivar diecezan în Lugoj, iar între 1904-1912 pe cea de paroh şi protopop în Orăştie. La începutul anului 1912 a fost numit vicar foraneu al Haţegului, iar în 4 noiembrie acelaşi an episcop al Lugojului. Sfinţirea sa a avut loc la Blaj, în 14 ianuarie 1913, prin participarea mitropolitului Victor Mihali de Apşa şi a episcopilor Demetrie Radu de Oradea şi Vasile Hossu de Gherla.
Ca paroh şi protopop a depus eforturi pentru a dezvolta sentimentul religios în inimile enoriaşilor din mediul rural, organizând, împreună cu canonicul Iacob Radu, şi cu protopopul clujean Dr. Elie Dăianu, începând cu 14-16 decembrie 1904, aşa-numitele „misiuni sacre poporale”, prima dintre ele fiind cea din localitatea Cugir, judeţul Hunedoara. A întreprins un şir de vizitaţii canonice, precum şi, începând cu 1912, pelerinaje periodice la mănăstirea Prislop din apropierea Haţegului, unde se aducea de la Blaj, în procesiune, o veche icoană Maicii Domnului făcătoare de minuni. În toamna lui 1913, adică la un an de la numirea sa ca episcop, a deschis Seminarul teologic de la Lugoj, într-o clădire impunătoare, construită pe vremea antecesorului său Vasile Hossu, iar în 1914 Şcoala normală de învăţătoare, aşezată într-un edificiu donat tot de către cel amintit. La 25 februarie 1922 a fost numit episcop de Oradea,, instalarea sa făcându-se la 3 mai acelaşi an, cu participarea unui mare număr de preoţi şi laici. Programul său, anunţat cu acea ocazie, urmărea să restaureze profilul moral religios al enoriaşilor din dieceză, zdruncinat de avatariile războiului şi ale urmărilor sale. El era convins că acest lucru se putea face cu ajutorul „Reuniunilor religioase”, dintre care mai însemnate erau cele „Mariane”, alcătuite din femei, şi „Pauliene”, compuse din bărbaţi. Prin grija sa s-a reorganizat aşa-numita „Reuniune de misiuni”, precum şi „Asociaţia de adoratori”, menite a ajuta opera de reformare a clerului, „obligat” periodic să participe la exerciţii spirituale. Sub păstorirea sa, marcată de împuţinarea, până aproape de „desfiinţare”, a proprietăţii funciare a diecezei, s-au construit sau reparat o mulţime de biserici şi case parohiale, s-a modernizat staţiunea climaterică Stâna de Vale (prin construirea, în 1925, a hotelului „Excelsior”, astăzi dispărut, dotat cu încălzire centrală, sală de proiecţie cinematografică şi popicărie, a unor cabane pentru armată, a unei grădini botanice „in nuce”, amenajată de către profesorul Alexandru Borza, a căii ferate înguste pe Valea Iadului, dată în exploatare în 1936, şi în fine, în 1939, a unei frumoase biserici din piatră, demolată în anii 1961-1962 de regimul comunist ateu şi criminal). În 1923 a efectuat o călătorie sau vizită „ad-limina” la Roma, unde i s-a acordat titlul de „Asistent la Tronul Papal”, pe care o va repeta în luna mai 1925, împreună cu episcopii Iuliu Hossu şi Alexandru Niculescu, de astădată în fruntea unui numeros grup de enoriaşi pelerini.
Sub arhipăstorirea sa, în zilele de 15-16 iunie 1927 s-a sărbătorit aniversarea a 150 de ani de la întemeierea Episcopiei greco-catolice de Oradea, când Sfântul Părinte Pius al XI-lea i-a acordat distincţia „Paliul arhiepiscopal”. Această memorabilă festivitate a fost „eternizată” prin încastrarea unei inscripţii în peretele de nord al Catedralei Sfântul Nicolae, cuprinzând data întemeierii şi a aniversării, numele lui Valeriu Traian Frenţiu şi al „gloriosului rege al României Ferdinand I”, împreună cu promisiunea solemnă de mărturisire a „credinţei catolice” şi a devotamentului către Scaunul Papal, personificat atunci de Papa Pius a XI-lea. A fost apreciat şi de guvernul român, care în 1926 i-a acordat distincţiile de „Mare ofiţer al Ordinului Coroanei României” şi „Răsplata muncii pentru biserică”. În 1928 a organizat şi patronat aniversarea centenară a întemeierii Liceului Samuil Vulcan din Beiuş, un adevărat eveniment cultural prin amploarea sa şi prin notorietatea participanţilor, între care s-a numărat şi generalul Berthelot. Cu sprijinul material al lui Valeriu Traian Frenţiu s-au tipărit mai multe periodice („Vestitorul” care a apărut la Oradea, din 1925 cu nicio întrerupere până în 1948 şi „Observatorul” la Beiuş, între 1928 şi 1934). În vederea unei mai temeinice pregătiri a preoţimii, a mijlocit „ridicarea”, din 1922 a Seminarului greco-catolic din Oradea la rangul de Academie teologică, dotată cu profesori foarte instruiţi, de pe băncile căreia au ieşit, până la desfiinţarea sa în 1948, absolvenţi cu solide cunoştinţe de specialitate. În fruntea corului de la Catedrala Sfântul Nicolae l-a adus pe distinsul profesor şi compozitor Francisc Hubic, care a introdus acolo muzica bisericească cu acompaniament de orchestră, obişnuind să organizeze concerte în diferite localităţi din afara diecezei. Ca membru în senatul României şi-a adus contribuţia, alături de ceilalţi ierarhi greco-catolici la diferite legi privind viaţa religioasă, inclusiv la încheierea Concordatului cu Sfântul Scaun. El a înfiinţat „Pavilionul de vară” (un fel de vilă) de la Huta Finişului, precum şi pescăria şi crescătoria de porci mangaliţă, hrăniţi cu resturile de mâncare de la internatele şcolilor din Beiuş. A construit o frumoasă casă în Beiuş, „vis-a-vis” de internatul liceului Samuil Vulcan, destinată ca locuinţă pentru Şeful Domeniului de aici, precum şi o sală de gimnastică, dotată cu aparate moderne, la liceul greco-catolic de fete; a ridicat apoi, la Holod o reşedinţă domenială solidă, din cărămidă, un depozit pentru păstrarea recoltelor de pe proprietăţile de acolo, şi o moară cu aburi, care lucra în regim antreprenorial pentru nevoile populaţiei. A dispus introducerea iluminatului electric în câteva biserici, precum şi în clădirile domeniului; a comandat şi finanţat „lucrarea” unui iconostas artistic, pentru capela din incinta Palatului episcopal din Oradea, pe care a dispus s-o picteze reputatul artist Pall, a lărgit şi modernizat „corul” bisericii catedrale Sfântul Nicolae, a terminat construcţia aripii noi, începute sub arhipăstorirea episcopului martir Demetrie Radu, a complexului de clădiri ale Seminarului teologic, devenit Academie, şi a dispus ca edificiului de la stradă al acesteia să i se adauge încă un etaj, în stil neobrâncovenesc. În ciuda faptului că, după reforma agrară din 1921, dieceza sărăcise considerabil, a acordat elevilor merituoşi şi săraci, numeroase burse de studii, fiind, din această cauză, foarte apreciat şi iubit de enoriaşii tineri.
În timpul războiului a dispus, în mai multe rânduri, ca preoţii din subordinea sa să facă colecte pentru ajutorarea soldaţilor de pe front şi a văduvelor şi orfanilor celor căzuţi în lupte. A murit la închisoare, în 11 iulie 1952.
Iuliu Hirţea
Episcopul Iuliu Hirţea s-a născut la 13 aprilie 1914, din părinţii Teodor şi Vilma, în localitatea Vintere, comuna Holod, judeţul Bihor. Provenea dintr-o familie de ţărani, tatăl său fiind muncitor la staţia CFR din Holod. Copilăria şi clasele primare le petrece în jurul vetrei familiale, la Vintere, parohie greco-catolică veche, a cărei şcoală confesională avea, la 1900, 150 de şcolari.
Studiile secundare le urmează la liceul „Samuil Vulcan” din Beiuş, fiind unul dintre cei mai eminenţi elevi ai şcolii. Este perioada în care aprofundează valorile promovate de învăţământul românesc de la Beiuş, prin profesorii Ioan Buşiţia, Victor Borlan, Ioan Teiuşan etc., şi prin pregătirea spirituală a părinţilor asumţionişti.
Din toamna anului 1931 s-a înscris la Academia de Teologie Greco-Catolică din Oradea, iar în anul 1935 a fost trimis la Roma, unde a urmat cursurile Institutului „De Propaganda Fide”, specializându-se în teologie biblică. La data de 7 iunie 1940, a susţinut teza de doctorat cu titlul „Doctrina scripturistica et textus biblicus S. Eucherii Lungdunensis”, la care obţine calificativul „Suma cum laude”. Ca „alumn” al Colegiului „Pio Romeno”, la 17 mai 1936 a fost hirotesit diacon de către Episcopul Valeriu Traian Frenţiu, Iar peste un an, la 9 mai 1937, în capela Colegiului „Pio Romeno” din Roma, acelaşi episcop îl hirotoneşte preot.
Se întoarce acasă în perioada premergătoare începerii celui de-al Doilea Război Mondial, şi din 31 martie 1940 până în 28 februarie 1941 funcţionează ca preot la Delani, în protopopiatul Beiuşului. Datorită calităţilor sale, la 1 martie 1941, episcopul Frenţiu îl numeşte prim-secretar episcopal, funcţie pe care şi-o îndeplineşte cu conştiinciozitate până la revenirea episcopiei de la Beiuş, în oraşul de reşedinţă, Oradea, la 15 februarie 1946. Perioada petrecută la Beiuş o valorifică sub aspect pastoral şi cultural, mai ales în mijlocul tinerilor, şi, prin erudiţia şi talentul său oratoric, se remarcă în mediile intelectuale din Beiuş, fiind invitat să ţină conferinţe şi exerciţii spirituale. Activitatea sa intelectuală a valorificat-o prin predicile, conferinţele şi articolele de publicistică apărute în diverse reviste.
Revenind la Oradea, este numit îndrumător spiritual al Academiei de Teologie (15 februarie 1946 până în 31 martie 1946), pentru ca după aceea să funcţioneze ca asistent la catedra de Drept şi Administraţie Bisericească. În paralel cu activitatea universitară, îşi va desfăşura activitatea ca profesor de religie la Liceul „Oltea Doamna”, unde s-a preocupat de formarea şi educarea tinerilor în spirit creştin. Mare orator, concurându-l în această privinţă pe Episcopul dr. Ioan Suciu, a fost invitat de nenumărate ori la adunările ASTRU-lui de la Timişoara, unde lua cuvântul, îndrumându-i pe tinerii intelectuali în spiritul creştin catolic românesc. Se implică în activitatea ASTRU-lui din eparhia sa, astfel că, la ultimele exerciţii spirituale desfăşurate la Beiuş în perioada 7-10 august 1946, a rostit mai multe conferinţe pentru fete, alături de episcopul Suciu şi de Pr. Tit Liviu Chinezu, care au ţinut conferinţe pentru băieţi.
În conjunctura instalării guvernului comunist şi a fraudării alegerilor din 1946, preotul Iuliu Hirţea şi-a continuat activitatea didactică şi pastorală. Prin predicile sale, asemenea episcopului Suciu, a criticat faptele regimului comunist-ateu, chemând pe credincioşi la marturisirea credinţei. De aceea, în urma unei conferinţe ţinute la Şcoala Normală din Oradea, în Dumineca Misionară a anului 1947, a fost arestat. A stat închis 15 luni în beciurile Securităţii din Oradea, fără a fi judecat şi condamnat. Este eliberat din închisoare în luna februarie a anului 1949. Reia legătura cu elita ecleziastică greco-catolică din clandestinitate, continuându-şi activitatea pastorală.
Întrucât canonicul Coriolan Tămâian renunţase la preluarea funcţiei de episcop auxiliar, preotul profesor Hirţea a acceptat această înaltă responsabilitate. În fapt, aceasta a fost dorinţa şi dispoziţia episcopului Valeriu Traian Frenţiu, care, înainte de a fi arestat, hotărâse ca în lipsa lui, episcopia să fie administrată de Iuliu Hirţea. În 28 iulie 1949, cu ocazia unei vizite la Nunţiatura din Bucureşti, tânărul preot Hirţea este hirotonit în secret, ca episcop auxiliar de Oradea, titular de Nebi, de către Nunţiul O’Hara.
În calitate de conducător al Eparhiei Unite orădene, organizează colectivul de conducere al eparhiei, membrii căruia în cazul dispariţiei prin arestare sau deces, beneficiau în mod automat de dreptul de jurisdicţie ordinară asupra eparhiei. Îşi asigură astfel continuitatea prin: preotul Vasile Andercău – vicar general, Vasile Hossu şi Augustin Egreanu. Ocupându-se de administrarea Eparhiei şi desfăşurând un apostolat curajos printre credincioşi, pentru ajutorarea preoţilor cu familii numeroase, ameninţaţi cu apostazia, la 8 decembrie 1952, a fost din nou arestat.
La 6 iulie 1953, după 7 luni de anchetă este adus în faţa instanţei, alături de alţi şapte preoţi greco-catolici şi o studentă, învinuiţi cu toţii că au acţionat în mod clandestin ca exponenţi ai Bisericii, pe care regimul o declarase autodizolvată, prin decretul nr. 358/1 decembrie 1948. Pentru activitatea sa din clandestinitate şi pentru alte capete de acuză false, prin sentinţa nr. 1306 din 6 iulie 1953, este condamnat la 12 ani de temniţă. Verdictul sentinţei dat de către Tribunalul Militar Oradea a fost „crimă de înaltă trădare în favoarea Vaticanului”. În această perioadă, conducerea eparhiei este preluată de preotul Augustin Egreanu. Cei 11 ani de temniţă i-a petrecut în închisorile din Oradea, Târgu Ocna, Jilava, Piteşti, Dej şi Gherla.
Decretul de graţiere din 1964 i-a redat libertatea, dar nu şi sănătatea pe care anii grei de detenţie i-au măcinat-o. Datorită faptului că după eliberare a căutat să reia legătura cu clericii şi credincioşii uniţi, cât şi cu Sfântul Scaun, în primăvara anului 1966, Securitatea a redeschis acţiunea informativă împotriva sa şi a apropiaţilor săi, măsură ce indica plasarea lui în rândul elementelor „periculoase”.
Pentru a-şi câştiga existenţa, s-a angajat ca funcţionar-contabil la Fabrica „Vinalcool”, după ce în prealabil se refăcuse, după boala gravă de plămâni. Calităţile sale sufleteşti l-au impus şi în acest mediu laic, unde şi-a câştigat dragostea şi respectul tuturor angajaţilor.
Anii 1964–1978 reprezintă în fapt a treia perioadă de pastoraţie după cea din închisoare a Episcopului Hirţea, şi în ciuda faptului că persecuţiile şi anchetele nu au încetat, el a reuşit să ducă şi să transmită mai departe mesajul credinţei credincioşilor din eparhia sa. Activitatea din această perioadă are patru mai direcţii: prima, era slujirea pastorală în beneficiul preoţilor şi al credincioşilor; a doua era cea petiţionară, prin care, alături de ceilalţi ierarhi greco-catolici din ţară, s-au adresat conducerii statului comunist mai multe memorii şi scrisori pentru repunerea în libertate a Bisericii Române Unite cu Roma; a treia, viza legătura cu prelaţii din străinătate, cu Biserica Catolică din Occident; a patra, era consacrată vechii sale pasiuni, studiul şi exegeza textelor biblice, la care s-a adăugat şi scrierea de poezii.
În calitate de episcop, acceptat dar nerecunoscut de către autorităţile comuniste, a întreprins împreună cu ceilalţi ierarhi greco-catolici, o activitate petiţionară ce avea drept scop recunoaşterea de către Statul comunist a Bisericii Greco-Catolice. Pentru acest lucru a colaborat strâns cu episcopii Alexandru Todea, Ioan Ploscaru, pe care i-a întâlnit deseori la Oradea, Reghin, Lugoj. A fost semnatarul a patru memorii adresate lui Nicolae Ceauşescu şi Congresului P.C.R. care cereau libertatea de cult a Bisericii Române Unite şi înscrierea ei în rândul confesiunilor recunoscute. În sprijinul acestei activităţi petiţionare, le-a cerut preoţilor să se abţină de la organizarea oricărei activităţi religioase publice tocmai pentru a-i păzi şi proteja de prigoana autorităţilor comuniste. Tot în această direcţie petiţionară, se înscrie şi întrevederea de la Oradea, din luna martie a anului 1970, cu mitropolitul ortodox Nicolae Mladin din Sibiu. Episcopul unit orădean i-a cerut acestuia să medieze favorabil pentru Biserica Română Unită, în momentul când guvernul va reda libertatea cultului greco-catolic. Însă poziţia mitropolitului ortodox a rămas aceiaşi ca şi înainte.
După eliberarea din închisoare, Sfântul Scaun i-a adresat, asemenea şi celorlalţi Episcopi Ioan Ploscaru şi Ioan Dragomir, o invitaţie de participare la sesiunile Conciliului Vatican II, pe care nu a putut-o onora din cauza opoziţiei manifestate de autorităţile comuniste. În ciuda acestui fapt, a ţinut legătura cu prelaţii catolici din Occident. A scris de multe ori Papei Paul al VI-lea (1963-1978), informându-l că greco-catolicii români continuă să rămână fideli Bisericii Romei, cerându-i să intervină la conducerea statului comunist român să pună în libertate cultul greco-catolic.
Pe lângă activitatea pastorală, Episcopul Hirţea a fost un om al studiului, căci întreaga sa fiinţă era marcată de o dorinţă puternică de a cunoaşte cât mai mult, din toate domeniile, atât din domeniul ştiinţelor profane cât şi din cel religios. Nu s-a mulţumit numai cu slujirea la Altarul Bisericii lui Dumnezeu şi cu catedra şcolară, ci – acasă, ca un poliglot eminent – a început traducerea Sfintei Scripturi, râvnind să scoată o ediţie critică şi în limba română. La fundamentarea temeinică a studiilor sale asupra Vechiului Testament lucrase cu celebrele izvoare Vulgata, Itala, Septuaginta ş.a. Datorită activităţii pastorale, a reuşit să termine doar o „Introducere în Sfânta Scriptură”.
Cu sănătatea grav păgubită şi forţa de muncă epuizată, ultimii doi ani din viaţă şi i-a petrecut mai mult ţintuit la pat. După o suferinţă de 9 zile, în după-amiaza zilei de 28 iunie 1978, arhiereul s-a stins din viaţă, într-un spital din Oradea. Prin purtarea de grijă al celui mai apropiat colaborator al său, regretatul canonic Coriolan Tămâian, a fost înmormântat în cimitirul municipal, în imediata apropiere a capelei zidite de Episcopul Frenţiu. Slujba de înmormântare, la care au participat foarte multă lume, a fost oficiată în ritul latin de canonicii diecezei romano-catolice din Oradea, în frunte cu vicarul general Hossu Laszló. În semn de omagiu, preoţii şi credincioşii ce i-au fost apropiaţi i-au ridicat o piatră de marmură la mormânt, pe care a fost gravată o strofă dintr-un poem de-al său: „Fac parte din istoria creştină,/ Din epoca de adevăr şi har,/ Ce-a îmbrăcat pământul cu lumină/ Şi l-a-nfrăţit sub sceptru de Pescar”.
După revenirea Catedralei Sf. Nicolae în patrimoniul Episcopiei Greco-Catolice de Oradea, la 10 mai 2007, osemintele Episcopului Iuliu Hirţea şi ale bunului său prieten şi colaborator, canonicul Coriolan Tămâian, au fost exhumate din cimitirul municipal, şi după Sfânta Liturghie din 13 mai 2007, au fost depuse în cripta de sub altar, alături de ceilalţi ierarhi şi canonici. Faptele vieţii lui au un ecou şi astăzi în cuvintele testamentului său: „Las ca testament, haitei de lupi atei, Iertarea, iar vouă iubiţilor mei, binecuvântarea şi să-mi urmaţi sfaturile. Să nu uitaţi niciodată, să fiţi buni creştini, să vă iubiţi ţara şi neamul ca pe voi înşivă, să vă educaţi copiii în dragoste şi iubire, să nu uitaţi că faceţi parte din Biserica Greco-Catolică, întemeiată de Petru pe temelia Romei […]”.
Vasile Hossu
Episcopul Vasile Hossu s-a născut la data de 17 mai 1919, în localitatea Carei, din părinţii Gheorghe Hossu, funcţionar poştal, originar din Pişcolt (judeţul Satu Mare) şi Iuliana (născută Buteanu) originară din Şomcuta Mare (judeţul Maramureş). După primele 2 clase primare se mută cu familia la Oradea, unde tatăl său se angajase ca funcţionar la Poştă. Copilăria şi-o petrece într-unul din cartierele oraşului, unde, faptul că a întâlnit copii de diferite etnii, l-a ajutat ca, în viitor, să fie înţelegător faţă de toţi cei din jurul său. Primele cunoştiinţe religioase le-a primit de la mama sa, care i-a insuflat credinţa şi iubirea faţă de Dumnezeu şi aproapele. A urmat studiile secundare la Liceul „Emanuil Gojdu”, unde a fost îndrumat de profesori de frunte ai urbei: Augustin Cosma, Theodor Neş, ş.a. În aceşti ani face cunoştinţă cu mişcarea cercetaşilor, care îi descoperă iubirea faţă de natură şi drumeţiile în aer liber. A obţinut diploma de bacalaureat în 1939, după care, aspiraţiile din copilărie l-au condus la Bucureşti, unde s-a înscris la Şcoala de Aviaţie de la Cotroceni. Dezamăgit de figurile triste ale unor ofiţeri polonezi care se refugiaseră în România datorită războiului, cât şi datorită mamei sale, renunţă la Şcoala de Aviaţie. În toamna aceluiaşi an s-a înscris la Academia de Teologie Română Unită din Oradea. Părintele franciscan Ioan Gârleanu, ce i-a fost îndrumător spiritual, şi Episcopul Ioan Suciu l-au călăuzit să aprofundeze chemarea spre preoţie. La 17 aprilie 1941 primeşte treapta Lectoratului din partea Episcopului Valeriu Traian Frenţiu şi după cei 4 ani de studiu, la 4 februarie 1945, Episcopul Suciu îl hirotoneşte preot celib. La rugămintea Episcopului Frenţiu, pleacă la Bucureşti pentru completarea studiilor, obţinând diploma de profesor de limba română. Imediat după hirotonire, pentru o scurtă perioadă, a fost numit administrator-parohial la parohia Oradea-Velenţa pentru ca ulterior, să fie numit îndrumător spiritual la Academia teologică. În toamna anului 1945 este trimis la Şimleul-Silvaniei, şi încadrat ca profesor de religie şi limba franceză, la Liceul „Simion Bărnuţiu”. Pe lângă activităţile didactice i s-au încredinţat organizarea şi conducerea „Reuniunii Mariane”, catehizarea şi organizarea „Cruciatei Euharistice” de la Şcoala de Agricultură şi Gimnaziul industrial de fete.
Evenimentele tumultoase ale anului 1948 l-au găsit pe preotul Vasile Hossu în parohia Vadu Crişului. Refuză să semneze trecerea la ortodoxie, îndemnându-şi credincioşii să-şi păstreze cu tărie credinţa. După interzicerea Bisericii Greco-Catolice şi arestarea episcopilor a reuşit să se încadreze ca profesor suplinitor într-un sat din judeţul Cluj (Valea Drăganului - Traniş). A reluat legătura cu preoţii greco-catolici nearestaţi şi cu noul Episcop, Iuliu Hirţea. Pentru activitatea sa clandestină a fost arestat în 1952 şi apoi anchetat timp de 6 luni în beciurile Securităţii din Oradea. Este condamnat, împreună cu cei din „Lotul Hirţea”, pentru spionaj şi nedenunţarea activităţii clandestine a noului Episcop orădean. După 2 ani de închisoare, este eliberat şi a revenit ca profesor în mica localitate Traniş, de pe Valea Drăganului. În 1956 a obţinut cea de-a doua licenţă în filologie. Activitatea de la Traniş nu s-a rezumat numai la catedră, ci a desfăşurat şi o activitate creştină, religioasă şi de apostolat. Se înfrăţise cu oamenii de la munte ce l-au primit cu dragoste şi preţuire. Era nu numai profesorul îndrăgit de elevi, ci şi omul apropiat şi spiritualul multora dintre oamenii satului. Vacanţele de vară le-a petrecut în mijlocul copiilor şi tinerilor, alături de care a colindat toţi Munţii Apuseni. După 1964 a fost adesea vizitat de Episcopul Iuliu Hirţea care l-a preţuit foarte mult. În modesta casă de la Traniş au fost oficiate, în secret, Liturghii, botezuri, cununii şi chiar hirotoniri de preoţi. Într-o noapte, printr-o minune a Providenţei, scapă cu viaţă din casa în care locuia, care s-a prăbuşit în urma unei alunecări de teren.
În 1988, după pensionare este chemat la Oradea, unde a desfăşurat o activitate pastorală, cu deosebire catehetică, clandestină, insistând cu predilecţie la educarea şi formarea creştină a tineretului. Această activitate a desfăşurat-o în parohia romano-catolică „Sf. Maria” de pe strada General Traian Moşoiu.
Urmare a vieţii sale exemplare, canonicul Coriolan Tămâian, care deţinea puterea ordinară de jurisdicţie în eparhia Oradiei din 1978, după moartea Episcopului Iuliu Hirţea, l-a desemnat pe preotul profesor Vasile Hossu, succesor al său, devenind astfel, după moartea lui Coriolan Tămâian, în 1989, Ordinarius diecezan. În această calitate l-a găsit Revoluţia din 1989. La 3 martie 1990, Papa Ioan Paul al II-lea l-a numit pe Vasile Hossu, episcop titular al Eparhiei de Oradea, iar la 27 mai, într-un cadru festiv, care a avut loc la Baia Mare, a fost consacrat Episcop, prin punerea mâinilor Mitropolitului dr. Alexandru Todea, asistat de delegatul Sfântului Scaun, Guido del Mestre, şi de Episcopul Ioan Ploscaru al Lugojului.
Sub îndrumarea sa se pun bazele şi se deschid instituţiile de învăţământ desfiinţate în 1948. Instituţia destinată formării candidaţilor la preoţie şi-a reluat activitatea în 1991, sub o nouă titulatură – „Institutul Teologic Greco-Catolic din Oradea”. În 1992 s-a deschis Liceul Greco-Catolic, în fosta clădirea a Şcolii Normale Române Unite din Oradea, activitatea de supraveghere, îndrumare şi asistenţă spirituală a tinerilor din internatul Liceului Greco-Catolic, fiind încredinţată comunităţii Fraţii Şcolilor Creştine.
În plan pastoral, reînfiinţează parohii în judeţele Bihor, Sălaj şi Satu Mare, pentru care, în timpul vieţii sale, a hirotonit peste 50 de preoţi. În Oradea, a organizat ţinerea serviciilor religioase în Sala de festivităţi a Şcolii Normale Unite (Liceul Greco-Catolic), devenită capela Sf. Nicolae, a primei parohii greco-catolice reînfiinţate. În 1993 a început construirea unei impunătoare biserici în cartierul Rogerius, finalizată şi sfinţită în 1994, pe care a încredinţat-o spre păstorire Părinţilor Franciscani Conventuali. Aceştia vor păstori şi comunităţile greco-catolice din Carei şi Holod. Pentru o diversificare a activităţii pastorale, a primit în Eparhia orădeană şi Congregaţii feminine: „Misionarele Patimilor lui Isus”, „Inima Neprihănită a Mariei” (Oradea), „Surorile Minime ale Reginei Purgatoriului” (Beiuş), „Congregaţia Surorilor Oblate Asumţioniste” (Oradea), ş.a.
Plin de modestie şi dragoste faţă de tineri, Episcopul Vasile Hossu a insistat pe formarea şi educarea tinerilor în spirit creştin, ca o necesitate imediată de re-evanghelizare şi de refacere a numărului de credincioşi, după aproape 50 de ani de „catacombe”. Astfel, pe lângă asociaţiile şi reuniunile de pietate, deja consacrate în perioada interbelică (AGRU, ASTRU şi Reuniunea Mariană), apar şi alte grupuri: oratoriul „Maria Imaculata”, grupul de cercetaşi, etc.
În privinţa raporturilor cu celelalte culte, Episcopul Vasile Hossu a fost un om al dialogului şi al înţelegerii. Plin de modestie, cu o structură sufletească permanentă de bunăvoinţă, de iertare faţă de cei care au prigonit Biserica Română Unită, a căutat totdeauna calea dialogului ecumenic pentru unitatea cu Bisericile surori.
La 8 iunie 1997, Episcopul Eparhiei de Oradea, Vasile Hossu, trece pragul eternităţii, la vârsta de 78 de ani. A fost înmormântat în curtea Bisericii Mănăstirii Franciscane „Maica Domnului”, reprezentanţii Episcopiei Ortodoxe nefiind de acord cu înhumarea în cripta Catedralei Sf. Nicolae. La 13 mai 2007, cu prilejul comemorării a 230 de ani de la înfiinţarea Episcopiei Greco-Catolice de Oradea (1777), osemintelor sale au fost exhumate şi aşezate în cavoul Episcopilor de sub altarul Catedralei Sf. Nicolae.
În prezent episcopul Eparhiei de Oradea este Preasfinția Sa Virgil Bercea.
Preasfinţia sa s-a născut la data de 9 decembrie 1957 în satul Habic, judeţul Mureş.
Şcoala generală, clasele I-VIII, (1964-1972) a urmat-o în satul natal, liceul la Reghin în perioada 1972-1976, apoi a efectuat stagiul militar TR la Sighetul Marmaţiei. În perioada 1977-1981 şi-a continuat studiile la Facultatea de Agronomie din cadrul Institutului Agronomic din Cluj-Napoca. După absolvire a fost repartizat la Staţiunea de Cercetări din Târgu Mureş, unde a lucrat ca cercetător până în anul 1990.
În timpul perioadei universitare de la Cluj a studiat clandestin teologia, fiind apoi sfinţit preot, tot clandestin, la 9 decembrie 1982, de către IPS Alexandru Todea. Ca şi preot a desfăşurat o activitate pastorală clandestină la Târgu-Mureş şi în zonă.
În perioada 1990-1992 a urmat o specializare în Teologie Dogmatică la Universitatea Urbaniana la Roma, încheind cu Licenţa în teologie, "Bisericile particulare şi Biserica Universală în contextul Enciclicii Christi Fideles Laici".
În 1992 s-a întors în ţară, fiind numit Vicar General la Blaj şi profesor de Teologie Dogmatică la Academia Teologică din Blaj. A fost consacrat episcop la 8 septembrie 1994 şi numit episcop auxiliar de Blaj, iar din 6 noiembrie 1996 este episcop la Oradea, mai întâi "coadituor" al P.S. Vasile Hossu, şi apoi, din 8 iunie 1997, Episcop Eparhial.
În 2003 a primit titlul de Doctor în Teologie după susţinerea lucrării "Il mistero che Unisce lo Spirito Santo alla Chiesa" la Universitatea Pontificală Urbaniana din Roma.
