”Şi iată, Eu trimit peste voi făgăduinţa Tatălui Meu; voi însă şedeţi în cetate, până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus. Şi i-a dus afară până spre Betania şi, ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat. Şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer. Iar ei, închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare. Şi erau în toată vremea în templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu. Amin.” (Lc. 24, 49-53)
Această ultimă descriere pe care o face Luca, este una cu totul surprinzătoare. Noi ne-am aștepta ca apostolii să fie supărați fiindcă Isus pleacă, însă este exact invers: ei se întorc în Ierusalim plini de bucurie. De ce și de unde această bucurie? Chiar dacă este vorba de o plecare, de o despărțire apostolii nu se simt abandonați. Nu își închipuie că Mântuitorul nostru cu Înălțarea Sa la cer se ascunde undeva și fuge de noi oamenii, și este din ce în ce mai inaccesibil. Ei sunt încredințați că Isus va fi prezent în continuare în mijlocul lor însă sub o altă formă. O formă tot așa de puternică ca aceea a lui Isus cel înviat – pe care ei cu toții l-au întâlnit, și de care cu toții se îndoiseră.
Bucuria aceasta a ucenicilor după despărțirea de Isus ne vine oarcecum în ajutor și ne dă motiv de speranță – fiindcă cu toții trecând prin viață avem parte de experiența aceasta a despărțirii mai ales atunci când cineva drag pleacă din mijlocul nostru. Înălțarea lui Isus la cer, nu e o plecare într-un loc îndepărtat al cosmosului, ci o apropiere permanentă pe care ucenicii o simt prin bucuria pe care o trăiesc. Creștinismul în toate timpurile a trăit această prezență interioară a lui Dumnezeu printre noi, care în vremuri de prigoană și de răstriște ne-a dat curajul să sperăm în pofida orcărei speranțe. Iar speranța nu este altceva decât prezența Celui înviat în viața și în activitatea noastră de zi cu zi.
Și cum Isus s-a suit la Tătal, El nu este departe, ci este aici lângă noi. Când a fost pe pământ se găsea într-un singur loc, respectiv prin părțile Israelului și Palestinei de azi, după înălțarea și șederea lui dea dreapta Tatălui El se găsește pretutindeni, prezent lângă fiecare dintre noi și disponibil pentru tot cel care invocă numele Lui. În evanghelia după sfântul Marcu, în capitolul 6, este descris episodul în care Isus satură mulțimile cu cele cinci pâini și doi pești, după care se retrage în munte să se roage iar ucenicii urcă în barcă și voiesc să treacă de partea cealaltă. Însă vântul și timpul le stă împotrivă și aproape că se scufundă: „Şi i-a văzut cum se chinuiau vâslind, căci vântul le era împotrivă. Şi către a patra strajă a nopţii a venit la ei umblând pe mare şi voia să treacă pe lângă ei.” Isus deși nu era cu ei, îi vede și vine înspre ei umblând pe mare. Ei strigă după Isus, El urcă în barca lor și vântul se linișteste.
Acest episod este o imagine pentru timpul Bisericii pe care îl trăim. Isus și acum este pe munte (la Tatăl) și pentru aceasta El ne vede și poate în orce moment să urce și în barca noastră. Pentru acesta putem tot timpul să-l chemăm în ajutor și să fim siguri că El ne vede și ne aude. Și astăzi barca Bisericii, prin vântul contrar al istoriei care o trăim, navighează prin oceanul agitat al timpului. Câteodată avem impresia că se scufundă însă Cristos cel înviat este prezent și vine la momentul oportun. ”Mă duc însă iarăși voi veni la voi” aceasta este credința creștină și aceasta este bucuria noastră.
În această mare sărbătoare, să ne amintim ceea ce Domnul nostru Isus Cristos ne-a spus: "...iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin." (Mt 28,16-20)
Pr. Mihai Marina
