Istoria acestei sfinte, atât de aproape de timpul nostru şi de viaţa obişnuită a marii majorităţi a oamenilor, pare de necrezut, din cauza unor fenomene neobişnuite ce s-au petrecut în decursul scurtei sale existenţe pământeşti. În unele perioade a avut de suferit chinuri şi maltratări înspăimântătoare, a căror cauză rămânea ascunsă celor din preajma ei. Diavolul i se arăta câteodată sub înfăţişarea duhovnicului ei şi-i sugera acţiuni obscene; uneori lua chipul unui înger luminos; când era demascat, se transforma într-o mare flacără roşie, lăsând pe pământ un pumn de cenuşă. Alteori o lovea crunt, lăsând-o culcată la pământ în nesimţire, unde cei din casă o găseau tumefiată şi cu oasele dislocate.
Dar Dumnezeu a întări-o în acea luptă prin prezenţa adesea sensibilă a lui Isus, a Preacuratei Fecioare Maria şi a îngerului său păzitor.
Dând ascultare poruncii duhovnicului său, ne istoriseşte ea însăşi modul cum s-a petrecut întipărirea rănilor Domnului nostru Isus Cristos în trupul ei: „Era în seara de 8 iunie 1899, când, deodată, am simţit în suflet o nespusă durere pentru păcatele mele… Apare Isus, cu rănile de la mâini, de la picioare şi de la coastă deschise; din ele nu mai ieşea sânge, ci ca nişte flăcări de foc care s-au îndreptat spre mine şi mi-au atins mâinile, picioarele şi inima. Am simţit că mor…”.
Rănile produse se deschideau în fiecare săptămână, începând de joi seara la orele 20 până vineri la orele 15; în tot acest timp ea se afla în stare de extaz. În faţa unor astfel de fenomene misterioase devenite curând obiect de curiozitate şi de atentă cercetare, oamenii din Lucca, unde locuia acum Gema, au formulat o expresie foarte potrivită: „copila harului”. Era într-adevăr o copilă maturizată mult prea devreme, crescută în focul durerii.
Fiică a farmacistului din Camigliano, provincia Lucca, Italia, la vârsta de 8 ani şi-a pierdut mama şi a rămas ca să aibă grijă de cei şapte fraţi ai săi. La puţini ani după aceasta, a murit şi tatăl. Între timp, a fost vindecată în chip miraculos de o boală de oase, de care suferea de multă vreme. A cerut să fie primită într-o mănăstire, dar dorinţa nu i s-a împlinit. Atunci, o familie nobilă din orăşelul Lucca, familia Mateo Gianini, a luat-o în casa lor, în timp ce fraţii ei au fost luaţi în grijă de rudele familiei. În casa Gianini a dus o viaţă retrasă, senină şi ascultătoare faţă de directivele părintelui său spiritual şi ale surorilor călugăriţe pasioniste, care s-au oferit să se ocupe de ea. Folosindu-se de mănuşi, ascundea cu grijă semnele care arătau participarea ei la suferinţele lui Cristos.
Manifestările neobişnuite ce se petreceau în sufletul şi în viaţa ei au devenit cunoscute dincolo de marginile cartierului şi ale oraşului în care locuia. Mulţi dintre cei care treceau pragul casei unde se afla ea, mânaţi doar de simpla curiozitate, ieşeau cu sufletul zguduit, şi adesea total schimbat.
Boala pe care o avusese în copilărie a revenit; era o maladie osoasă care o făcea să sufere îngrozitor. A înţeles că se apropie de culmea Calvarului ei. În adâncul inimii însă considera că încă nu a suferit destul pentru a răspunde deplin la chemarea şi misiunea de a fi asociată pătimirii lui Cristos. Dar s-a lăsat cu totul în voia lui Dumnezeu, şi în dimineaţa zilei de 11 aprilie 1903, Sâmbăta Sfântă a acelui an, după ce în viaţa ei de nenumărate ori se rugase pentru mântuirea atâtor păcătoşi, rosteşte ultima rugăciune: „…Acum, Isuse al meu, îţi încredinţez sufletul meu!”
Admirăm pe oamenii care se oferă să suporte durerile şi riscurile unor tratamente dureroase, în vederea descoperirii şi testării anumitor medicamente; şi le suntem recunoscători. Există suflete mari şi nobile care se oferă lui Dumnezeu ca prin ele Dumnezeu să arate oamenilor câtă puritate, frumuseţe şi bunătate este în fiinţa omului atunci când se descătuşează de lanţurile egoismului, ale senzualităţii şi ale trufiei. Gema este unul dintre aceste suflete mari: o admirăm şi îi suntem recunoscători.
Sursa: "Vieţile sfinţilor", Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureşti
