Scrie-ne un mesaj!

Dacă doriți să ne contactați pentru a ne întreba ceva sau a ne sugera ceva, sau pur și simplu pentru a ne saluta, vă rugăm să folosiți formulatul alăturat. Vom încerca să vă răspundem cât mai repede cu putință.

Echipa e-communio.ro


10 - = 3
* Toate câmpurile marcate sunt obligatorii
Ultimele știri
e-communio.ro logo

55 de ani de la publicarea enciclicei Pacem in terris

 
55 de ani de la publicarea enciclicei Pacem in terris
  • 11 Apr 2018
  • 2912

De Andrea Possieri

De puţine ori o enciclică a reuşit să aibă o rezonanţă mediatică aşa de vastă ca aceea obţinută de Pacem in terris. Publicată oficial la 11 aprilie 1963 - dar semnată în dimineaţa zilei de 9 aprilie în faţa telecamerelor şi a fotografilor într-o ceremonie publică ce, ieşind dintr-un protocol secular, a contribuit la răspândirea ei planetară - enciclica lui Ioan al XXIII-lea a avut o primire fără egal în presa internaţională, în măsură să trezească o reacţie a opiniei publice mondiale care, şi astăzi, are puţine exemple asemănătoare în perioada contemporană.

Ziarele din toate ţările, de la Statele Unite la Uniunea Sovietică, de la Franţa la Germania, de la Iugoslavia la Polonia, de la Anglia la Spania, până în Japonia, au dedicat publicării enciclicei spaţiu foarte larg. Un spaţiu în care erau subliniate, esenţialmente, două aspecte ale documentului pontifical: relevanţa teologico-pastorală "universală", adică referită nu numai la lumea catolică, şi importanţa sa politico-internaţională, adică întărirea ONU.

Şi astfel dacă "The Washington Post" a definit enciclica drept o "mare făclie" aprinsă asupra întregii lumi, "New York Herald Tribune" a subliniat "curajul extraordinar" al lui Ioan al XXIII-lea de "a fi trezit conştiinţa tuturor oamenilor de bunăvoinţă din toată lumea". În acelaşi mod, "The New York Times" a subliniat relevanţa istorică excepţională pentru că se adresa tuturor oamenilor "fără diferenţe de rase, crez şi opinii politice" şi stabilea importanţa ONU ca "piatră unghiulară" a ordinii internaţionale. În schimb, "Le Monde" a definit-o ca o enciclică "realistă, senină, încrezătoare în viitor", în timp ce ziarul monarhic spaniol "Abc" a prezentat-o ca "o piatră de hotar în dezvoltarea doctrinei politice a Bisericii".

Chiar şi cotidianele din Europa de Est, deşi forţându-i în mod strigător conţinuturile, au ajuns să-l aplaude pe Ioan al XXIII-lea. Ziarul polonez "?ycie Warsawy", de exemplu, a subliniat "gestul important" al Papei care conţinea o serie de principii cu care sunt de acord "toţi partizanii păcii", în timp ce agenţia de presă sovietică Tass a subliniat noutatea politică şi mai ales "creşterea importanţei claselor muncitoare" în magisteriul petrin.

Fără îndoială, mulţimea de judecăţi care au umplut primele pagini ale ziarelor au reprezentat - aşa cum a fost scris în acea vreme - un soi de "plebiscit de consensuri la enciclica păcii". Un plebiscit care depăşea pe cel la fel de răspândit pe care-l obţinuse enciclica Mater et magistra din 1961 şi care nu se poate explica numai cu marele appeal mediatic pe care-l provoca imaginea lui Ioan al XXIII-lea, numit om al anului de "Time" chiar în 1962, ci trebuie făcută referinţă la cel puţin două elemente.

De fapt, acea scriere intercepta o nelinişte foarte răspândită: marele risc al unui război termonuclear potenţial distructiv după crizele de la Berlin din 1961 şi din Cuba din 1962. O nelinişte care era percepută, în tot dramatismul său, de opinia publică mondială şi la care enciclica lui Ioan al XXIII-lea furniza un răspuns inovator şi plin de speranţă. Un răspuns oferit de o instituţie, Biserica, ce se punea ca mare mediatoare între puterile lumii.

Această lectură esenţialmente politico-socială a enciclicei a produs, însă, şi un ulterior element care apare în raporturile, adesea controversate, dintre Biserică şi mijloacele de informare.

Receptarea publică a acelui document pontifical dacă pe de o parte marca, probabil, unul din punctele cele mai înalte ale raportului dintre Biserica catolică şi media, pe de altă parte însă reprezenta şi unul dintre momentele de accelerare mai mare a acelui proces de simplificare a magisteriului petrin, aşa de tipic al modernităţii.

De fapt, enciclica a fost citită mai ales dintr-un punct de vedere politico-social. Comentariile din ziarele italiene, mai multe decât cele străine, ne restituie pe deplin această viziune stereotipată şi care, în mod substanţial, a contribuit să se decline un "Roncalli de stânga" în antiteză netă cu un Pacelli reacţionar. O viziune care, paradoxal, a unit atât presa conservatoare cât şi cea progresistă.

În această privinţă, a fost foarte cunoscută reprezentarea lui Pacem in terris care a fost furnizată de cotidianul milanez "Corriere d'Informazione", care a denaturat numele enciclicei în Falcem in terris cu o clară referinţă la simbolul Partidului Comunist Italian. O denaturare care declasifica semnificaţia documentului pontifical la un soi de capitulare ideală în faţa culturii politice de stânga.

Şi ziarul roman "Il Tempo" nu a fost mai prejos şi a apostrofat enciclica lui Ioan al XXIII-lea ca "enciclica entuziasmului, concepută în modul optimismului şi irenismului".

Pe de altă parte, presa de stânga a exagerat momentul de ruptură de trecut - contrapunând de exemplu conţinutul de dialog universal din enciclică cu atitudinea lui Pius al XII-lea care în schimb lansa "anateme, excomunicări şi cruciade împotriva unei părţi a omenirii" - şi de cealaltă parte a găsit elemente de continuitate politico-ideologică între magisteriul Bisericii, politica externă sovietică şi reflecţiile lui Togliatti despre destinul neamului omenesc. Şi astfel dacă "Paese Sera" l-a transformat pe Pontif într-un soi de susţinător al politicii de coexistenţă krusceviană, "L'Unitŕ" a susţinut că Togliatti, la 20 martie 1963, la puţine zile înainte de publicarea enciclicei, pusese problema păcii în termeni substanţial identici cu aceia ridicaţi de Ioan al XXIII-lea.

În 1973, la aniversarea primului deceniu al lui Pacem in terris, viitorul secretar al Partidului Comunist Italian, Alessandro Natta, a ajuns să susţină, "fără prezumţie", că PCI a fost cel care a promovat "un proces de reînnoire care cuprindea şi lumea catolică".

Desigur, pacea la care făceau referinţă conducătorii comunişti era esenţialmente o problemă de relaţii internaţionale şi nu exista în intervenţiile lor urmă a semnificaţiei profunde care în schimb caracteriza toată Pacem in terris, adică ale păcii ca edificiu care trebuie construit încontinuu şi ca reţea complexă de relaţii interpersonale şi internaţionale, conformate cu exigenţele sufletului uman.

Totuşi, această interpretare care tindea să reducă magisteriul petrin la nivelul unui element de politică culturală, egală cu dimensiunea de valoare exprimată de mişcările pacifiste, a generat multe echivocuri în identităţile colective ale grupurilor şi asociaţiilor culturale de inspiraţie catolică.

Va reveni lui Ioan Paul al II-lea în 2003, în timpul conflictului irakian, să depăşească orice echivoc şi să amintească, în mai multe ocazii, enciclica lui Ioan al XXIII-lea în semnificaţia sa cea mai profundă, valorizându-i "actualitatea extraordinară" şi subliniind că sunt patru "pilaştrii" pe care este posibil să se construiască edificiul păcii adevărate: adică adevărul, libertatea, dreptatea şi iubirea.

(După L'Osservatore romano)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

 



Sursa:ercis.ro