„De la început, credința creștină s-a diferențiat de religiile care o înconjurau prin cinstirea Hristosului crucificat. În înțelegerea evreiască, un om executat în acest mod era respins de poporul său, blestemat de către Dumnezeul legii și exclus din legământul vieții. „Blestemat să fie cel spânzurat pe lemn” (Gal 3:13, Deut 21:23)
„Pentru umanismul antichității, Hristosul crucificat era o rușine. Crucificarea era privită ca cea mai umilitoare formă de pedeapsă. Astfel că umanismul roman întotdeauna a privit „religia crucii” ca fiind inestetică, degradantă și perversă. Era o ofensă împotriva bunelor maniere să vorbești în prezența oamenilor respectabili despre această moarte hidoasă, rezervată sclavilor”. (Jürgen Moltmann, Dumnezeul crucificat)
„Am intrat în multe temple budiste din diferite țări asiatice și am stat respectuos în fața statuii lui Buddha, cu ale sale picioare și mâini încrucișate, ochii închiși, și fantoma unui zâmbet jucându-se în jurul gurii sale… Dar de fiecare dată, după o vreme am fost nevoit să mă uit în altă parte. Și în imaginație m-am întors la acea figură singuratică, contorsionată și torturată de pe cruce… aruncată în întunericul abandonului divin. Acesta e Dumnezeu pentru mine! A renunțat la imunitatea sa față de durere. A intrat în lumea noastră, a cărnii și sângelui, a lacrimilor și a morții… Există încă un semn de întrebare ridicat împotriva suferinței umane, dar peste acesta noi punem plini de curaj un alt semn: crucea care simbolizează suferința divină.” (John Stott, Crucea lui Hristos)
