Redăm aici în traducerea noastră de lucru predica papei Francisc de la Sf. Liturghie din Duminica Floriilor, celebrată astăzi în Piața San Pietro împreună cu tinerii care au participat la întâlnirea pre-sinodală de săptămâna trecută. Celebrarea euharistică a început cu tradiționala procesiune cu ramuri de palmier și de măslin și marchează intrarea în Săptămâna Sfântă.
”Isus intră în Ierusalim. Liturghia ne-a invitat să intervenim și să participăm la bucuria și sărbătoarea poporului care este capabil să-l aclame și să-l preamărească pe Domnul său, o bucurie care pălește și lasă un gust amar și dureros după ce am terminat de ascultat acum relatarea Patimii. În această celebrare par să se încrucișeze poveștile de bucurie și suferință, de greșeli și succese care fac parte din viața noastră de fiecare zi ca discipoli, pentru că reușește să scoată la iveală simțămintele și contradicțiile care astăzi aparțin deseori și nouă, bărbați și femei ai acestui timp: capabili să iubim mult... dar și să urăm – și chiar mult; capabili de sacrificii curajoase, dar și de a ”ne spăla pe mâini” la momentul potrivit; capabili de fidelitate, dar și de mari abandonuri și trădări.
Și se vede clar în toată narațiunea Evangheliei că bucuria pe care Isus o trezește este pentru unii motiv de deranj și iritare. Isus intră în cetate înconjurat de oamenii săi, înconjurat de cântări și strigăte zgomotoase. Ne putem închipui că se aude glasul fiului iertat, al leprosului vindecat sau behăitul oiței rătăcite care răsună cu tărie la această intrare: toți împreună. Este cântarea vameșului și a celui impur; este strigătul celui care trăia la marginile cetății. Este strigătul bărbaților și femeilor care l-au urmat pentru că au simțit compasiunea lui în fața durerii și mizeriei lor... Este strigătul și bucuria spontană a multor marginalizați care, atinși de Isus, pot striga: ”Binecuvântat este cel ce vine în numele Domnului!”. Cum să nu-l aclame pe Cel care le-a restituit demnitatea și speranța? Este bucuria multor păcătoși iertați care au regăsit încrederea și speranța. Aceștia strigă, se bucură. Este bucuria.
Această bucurie plină de osanale rezultă incomodă și devine absurdă și scandaloasă pentru cei care se consideră drepți și ”credincioși” legii și preceptelor rituale (R. Guardini, «Il Signore», Brescia-Milano 2005, pp. 344-345). E o bucurie insuportabilă pentru cei care au blocat sensibilitatea în fața durerii, suferinței și mizeriei. Mulți dintre aceștia se gândesc: ”Uite, ce popor prost crescut!” E o bucurie intolerabilă pentru cei care au pierdut memoria și au uitat de atâtea șanse primite. Cât de greu este să înțeleagă bucuria și sărbătoarea milostivirii lui Dumnezeu pentru cel care caută să se justifice pe sine și să se aranjeze! Cât de greu este să împărtășească această bucurie pentru cei care se încred numai în propriile forțe și se simt superiori celorlalți! (cf. Evangelii gaudium, nr. 94).
În acest fel prinde viață strigătul celui căruia nu-i tremură glasul ca să strige: ”Răstignește-l!”. Nu este un strigăt spontan, ci un strigăt montat, prefabricat, care se înalță odată cu disprețul, calomnia și provocarea mărturiilor false. Este strigătul care se naște între faptă și relatare, se naște din relatare. Este vocea celui care manipulează realitatea și creează o versiune în avantajul său și nu are probleme în a-i ”captura” pe ceilalți ca să se scape. Aceasta este relatarea. Strigătul celui care nu are scrupule în a căuta mijloacele pentru a se întări pe sine și a reduce la tăcere vocile discordante. Este strigătul care se naște din ”trucarea” realității și descrierea ei de așa manieră încât ajunge să desfigureze chipul lui Isus și îl face să devină un ”răufăcător”. Este strigătul celui care vrea să-și apere poziția discreditându-l mai ales pe cel care nu se poate apăra. Este strigătul fabricat de ”intrigile” autosuficienței, orgoliului și mândriei care proclamă fără probleme: ”Răstignește-l!”.
Pe această cale, în cele din urmă, reduce la tăcere sărbătoarea poporului, se demolează speranța, se ucid visele, se suprimă bucuria; astfel, în cele din urmă, se blindează inima, se răcește caritatea. Este strigătul ”Salvează-te pe tine însuți!” care vrea să adoarmă solidaritatea, să stingă idealurile, să facă nepăsătoare privirea. Strigătul care vrea să șteargă compasiunea, acel ”a suferi împreună” care constituie slăbiciunea lui Dumnezeu.
În fața tuturor acestor voci urlate, cel mai bun antidot este să privim la crucea lui Cristos și să ne lăsăm interpelați de ultimul său strigăt. Cristos a murit strigând iubirea sa pentru fiecare dintre noi: pentru cei tineri și cei în vârstă, pentru cei sfinți și cei păcătoși, pentru cei din timpul său și cei din timpul nostru. Pe crucea sa noi am fost mântuiți pentru ca nimeni să nu stingă bucuria Evangheliei, pentru ca nimeni, în situația în care se află, să nu rămână departe de ochii milostivi ai Tatălui. A privi crucea înseamnă a se lăsa interpelați cu privire la prioritățile, alegerile și faptele noastre. Înseamnă a permite să fie pusă în discuție sensibilitatea noastră față de cei care trec sau trăiesc un moment de dificultate. Frați și surori, ce vede inima noastră? Isus continuă să fie motiv de bucurie și laudă în inima noastră sau ne rușinăm de prioritățile sale față de cei păcătoși, cei din urmă și cei uitați?
Dragi tineri, bucuria pe care Isus o trezește în voi este pentru unii motiv de deranj și chiar de iritare, pentru că un tânăr bucuros este greu de manipulat. Da, un tânăr bucuros este greu de manipulat! Dar există în această zi posibilitatea unui al treilea strigăt: ”Unii farisei din mulțime spuneau: «Învățătorule, mustră-ți discipolii!» [Avem] cuvântul «mustră-i pe acești tineri». Dar el le-a răspuns: «Vă spun că dacă vor tăcea aceștia, vor striga pietrele» (Lc 19, 39-40). A-i reduce pe tineri la tăcere este o ispită care a existat dintotdeauna. Fariseii înșiși se adresează lui Isus și îi cer să-i calmeze și să-i facă să tacă. Există multe feluri prin care poți să-i faci pe tineri tăcuți și invizibili. Multe feluri de a-i anestezia și adormi ca să nu mai facă ”zgomot”, ca să nu mai pună întrebări și să nu pună în discuție. ”Voi să tăceți!”. Există multe feluri de a-i face să stea liniștiți ca să nu se implice, iar visele lor să piardă cotă și să devină năluciri de nivelul solului, meschine, triste. În această Duminică a Floriilor, marcând Ziua mondială a tineretului, ne face bine să ascultăm răspunsul pe care Isus îl dă fariseilor de ieri și din toate timpurile, chiar și celor de astăzi: ”Dacă vor tăcea aceștia, vor striga pietrele” (Lc 19,40). Dragi tineri, vă revine vouă decizia de a striga, vă revine vouă să vă decideți pentru acest ”Osana” al duminicii ca să nu cădeți în acel ”Răstignește-l!” al vinerii... Și vă revine vouă să nu tăceți. Dacă alții tac, dacă noi, cei în vârstă și responsabili – de multe ori corupți – tăcem, dacă lumea tace și pierde bucuria, vă întreb: Voi veți striga? Vă rog, hotărâți-vă înainte ca pietrele să strige.
(rv - A. Dancă)
