(Duminica fiului risipitor)
Vameșul din evanghelia duminicii precedente ne dădea curaj să facem apel cu încredere la îndurarea lui Dumnezeu chiar și atunci când ne simțim departe. Fiul risipitor în schimb împinge la maxim limitele iertării: cu greu am îndrăzni să credem că plecând din casa Tatălui trântind ușa, cheltuind prostește toată moștenirea și întorcându-ne într-un final doar de foame, am putea auzi altceva decât aceeași ușă trântită de această dată de către Tatăl, care să ne lase afară pentru totdeauna, cu buzele umflate și acoperite de acel gust amar al falimentului ce poate fi numit fără jumătăți de măsură Iad. O evanghelie ca cea de astăzi trebuie păstrată cu sfințenie în inimă până la ultima suflare ca un tezaur de preț, pentru momentele negre în care încrederea în nesfârșita îndurare a lui Dumnezeu ne va fi pusă la grea încercare.
Cu toate acestea, aminteam și apropo de evanghelia duminicii precedente, paradigma Bisericii Catolice nu este “aut-aut”, ci “et-et”. Dumnezeu nu este “sau” Unul sau Treime, ci este “și” Unul și Treime; Isus nu este “sau” Dumnezeu sau om, ci “și” Dumnezeu și om; așa cum Maica Sfântă nu este “sau” Fecioară sau Maică, ci “și” Fecioară și Maică. În cazul nostru concret, nu suntem chemați să alegem “sau îndurare sau dreptate”, ci “și îndurare și dreptate”. Este important să ne aducem aminte acest lucru mai ales în zile ca cele pe care le trăim, tentați fiind să gândim: Dumnezeu este îndelung răbdător, milostiv, iubitor și deci noi putem să ne continuăm viața așa cum vrem, chiar dacă este departe de idealul creștin, fiindcă la fel ca fiul risipitor și noi vom fi primiți într-un final. Un astfel de raționament conține cel puțin două erori. În primul rând, evanghelia de astăzi ne spune că Tatăl iese în întâmpinarea fiului, însă nu merge să-l scoată cu forța din ceea ce însemnă alegerea lui. Îl primește cu iubire, dându-i haine noi, inel nou și încălțăminte nouă însă doar în momentul în care fiul își vine în fire, abandonează viața dezordonată și țara păcatului în care emigrase. Atunci, doar atunci, vițelul cel gras este sacrificat. Iubirea și îndurarea Tatălui erau tot timpul prezente, însă ușa sufletului fiului cel mic era închisă pe dinăuntru. A doua eroare e cea referitoare la “și, și”: și îndurarea și dreptate, în același timp. Există un pasaj în memoriile sfintei Maria Margareta Alacoque, în care se vorbește de îngerul care i-a fost pus ca păzitor de către Mântuitorul. Acesta îi spune: “Vreau să îți spun cine sunt, pentru ca să înțelegi iubirea pe care Mirele Dumnezeesc ți-o poartă. Sunt unul dintre cele șapte Spirite care stau cel mai aproape de Tronul lui Dumnezeu… Veghează însă ca nici unul dintre harurile sau desfătările pe care le primești de la Dumnezeu, să nu te facă să uiți ce e El și ce ești tu, altfel voi încerca eu însumi să te nimicesc”.
Sfânta Maria Margareta Alacoque este cea care primește revelația Preasfintei Inimi a lui Isus, semn al milostivirii fără de sfârșit a Tatălui, însă tot ea primește avertismentul Sfântului Înger. Să mulțumim Domnului pentru îndurarea Sa, dăruind și fraților ceea ce noi am primit, însă niciodată să nu uităm ce suntem noi și ce e El!
PS Claudiu
Episcopul Curiei
Ev Lc 15,11-32
Zis-a lor Isus: un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Şi el le-a împărţit averea. Şi nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfrânări. Şi după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă. Şi ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Dar, venindu-şi în sine, a zis: câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat. Şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Şi a zis tatăl către slugile sale: aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; si aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim; căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească. Iar fiul cel mare era la ţarină. Şi când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. Şi, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar ea i-a răspuns: fratele tău a venit, şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos. Şi el s-a mâniat şi nu voia să intre; dar tatăl lui, ieşind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: iată, atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el viţelul cel îngrăşat. Tatăl însă i-a zis: fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.
