Procesul de canonizare (ridicare la cinstea altarelor) în Biserica Catolică

Canonizare (din gr. kanonízein, a introduce în canon). Actul prin care papa declară în formă definitivă şi solemnă că un creştin catolic se află acum în slava cerească, mijloceşte pentru noi la Domnul şi este propus spre a fi venerat în mod public de întreaga Biserică. A canoniza înseamnă a declara în mod solemn că cineva este sfânt, a-l trece în canonul sfinţilor, adică în lista oficială a tuturor sfinţilor.

Beatificare (din lat. beatificátio): Act prin care Suveranul Pontif, în urma unor investigaţii începute în dieceză şi continuate la Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor, acordă unui creştin catolic decedat, care a fost martirizat sau care a practicat toate virtuţile în chip eroic, titlul de "Fericit" şi permite să i se aducă un cult public de către un grup limitat de credincioşi (de ex., o ţară, o dieceză, un institut de viaţă consacrată). Beatificarea, introdusă în Biserica Catolică în vremurile mai recente, constituie prima etapă a procesului de canonizare.

Sfinţenie: În sens larg, sunt sfinţi toţi creştinii care, însufleţiţi de virtutea dragostei, trăiesc şi mor în harul lui Dumnezeu şi se bucură de fericirea veşnică a raiului. În sens strict sunt sfinţi toţi acei creştini pe care Biserica i-a ridicat la cinstea altarelor pentru că au practicat în mod eroic virtuţile creştineşti sau pentru că şi-au dat viaţa pentru credinţă, îndurând moartea de martiri. În cursul anului liturgic, Biserica îi comemorează pe martiri şi pe alţi sfinţi, proclamând misterul pascal în aceia şi în acelea "care au suferit cu Cristos şi cu el împreună sunt preamăriţi; ea pune în faţa credincioşilor exemplele acestora, care îi atrag pe toţi în Cristos la Tatăl, şi, pentru meritele lor, ea dobândeşte binefacerile lui Dumnezeu" (SC 104).

Canonizarea în istoria Bisericii

Recunoaşterea publică a sfinţeniei unei persoane s-a practicat până în secolul al XII-lea la nivel local prin manifestări populare de cult ce apăreau cu ocazia aniversării morţii persoanei, considerată dies natalis (ziua naşterii pentru Paradis), a mutării moaştelor sau a cererii de mijlocire în timp de necesitate. Cu timpul au apărut îndoieli cu privire la cultul adus anumitor aşa-zişi sfinţi şi de aceea Biserica şi-a rezervat dreptul de a investiga şi a recunoaşte oficial sfinţenia, începând cu papa Alexandru al III-lea, norma fiind confirmată de papa Grigorie al IX-lea, în anul 1234.

În secolul al XIV-lea papa a aprobat cultul local al anumitor sfinţi înainte de a se fi terminat recunoaşterea oficială. Această practică stă la baza procedurii de beatificare, perioadă în care este permis cultul local (la nivel de dieceză sau de ordin religios).

Procedura se numeşte "Proces canonic de beatificare/canonizare" sau "Cauză de beatificare/canonizare" respectiv "Cauză de martiriu", pentru că are multe elemente comune cu procesele din orice tribunal. Exista două căi prin care poate fi demonstrată sfinţenia candidatului: minunile înfăptuite sau moartea pentru credinţă. Procesul poate dura de la câţiva ani la câteva secole, cu diferenţe în funcţie de moartea sfântului, care poate fi naturală sau de martiriu.

În prezent, de procesele de beatificare şi canonizare se ocupă Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor, instituită de papa Paul al VI-lea, prin constituţia apostolică "Sacra Rituum Congregatio", la 8 mai 1969. Congregaţia este constituită din peste 30 de membri, printre care se află cardinali, arhiepiscopi şi episcopi şi este asistată de două colegii de consultori (unul format din istorici, iar celălalt, din teologi).

Normele care se urmăresc în procesul de canonizare sunt stabilite de fericitul papă Ioan Paul al II-lea (prin constituţia apostolică "Divinus Perfectionis Magister", din 25 ianuarie 1983) şi de către actualul papă emerit Benedict al XVI-lea (care a dorit mai multă claritate în ceea ce priveşte procedura de determinare a minunilor). În aceste norme se prevăd două mari etape: faza diecezană (adunarea materialelor din dieceză) şi faza romană (la nivelul Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor de la Vatican).

Paşii urmaţi în procesul de canonizare:

- procesul este început de persoanele care au trăit în preajmă şi, ca atare, l-au cunoscut: parohia, comunitatea în care a locuit etc. Aceştia poartă numele de "Actori".

- "Actorii" desemnează o persoană adecvată care să facă cererea înaintea episcopului diecezan pentru a deschide ancheta diecezană pentru o posibilă canonizare. Cel care prezintă cererea este numit "Postulator", care devine persoana de referinţă pentru această cauză. Ancheta nu poate începe mai devreme de 5 ani de la moarte (pentru a evita entuziasmul de moment).

- Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor aprobă cererea episcopului şi răspunde cu un "Nulla osta" (nimic de obiectat), autorizând astfel procedura de urmat în procesul de canonizare; din acest moment viitorul sfânt este numit "Slujitor al lui Dumnezeu";

Toate persoanele oficiale (delegatul episcopal, promotorul de justiţie, notarul, expertul medical sau tehnic - acesta, în eventualitatea unei minuni) care iau parte la cauză trebuie să facă un jurământ de îndeplinire cu fidelitate a însărcinării lor şi sunt obligaţi toţi să păstreze secretul procesului. Sunt numiţi, de asemenea, cel puţin 3 specialişti în istorie şi arhive, care vor forma Comisia istorică.

- faza diecezană începe cu munca de culegere a mărturiilor de la toate persoanele disponibile, consemnând în documente dacă este reală faima Slujitorului lui Dumnezeu, analizând toată viaţa şi scrierile sale. Totul se consemnează într-un document ce se numeşte Positio super virtutibus (poziţia asupra virtuţiilor). În acest dosar contează numai sfinţenia vieţii şi virtuţile practicate până la eroism;

- urmează faza romană; Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor desemnează o persoană care se numeşte "Relator al Cauzei", care verifică dacă materialele au fost culese în mod corect şi care va organiza materialul adunat. Positio super virtutibus este un dosar în care se specifică demonstraţia raţională a virtuţilor eroice, numit Informatio, folosind mărturiile şi documentele strânse în ancheta diecezană, numită Summarium;

- se organizează apoi o comisie de 9 teologi, numită "Congresul Teologilor"; dacă aceştia dau o părere favorabilă, dosarul ajunge în comisia cardinalilor şi episcopilor a Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor; dacă şi această comisie este favorabilă, se declară în mod solemn eroicitatea virtuţilor Slujitorului lui Dumnezeu, citindu-se şi semnându-se un decret - Decretum super virtutibus - în faţa Sfântului Părinte; de acum înainte Slujitorul lui Dumnezeu este numit "Venerabil";

- dacă, prin intervenţia Venerabilului, s-a înfăptuit o minune în favoarea cuiva care i-o cere, este semnul că se află în Paradis şi că poate şi vrea să-i ajute pe cei de pe pământ. Minunea se analizează cu mare prudenţă, făcându-se o anchetă diecezană amănunţită, al cărei rezultat se trimite Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor. Această anchetă - o nouă Positio - asupra minunii trebuie făcută de o comisie de 5 medici; dacă aceştia declară că nu cunosc nici o explicaţie raţională şi ştiinţifică asupra evenimentului, aceasta poate fi considerată ca o posibilă minune. După aceasta, o comisie de 7 teologi examinează presupusa minune, urmând a avea verdictul definitiv în faţa comisiei episcopilor şi cardinalilor a Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor;

- dacă minunea este recunoscută, Venerabilul este declarat "Fericit" într-o Liturghie publică solemnă de beatificare; se stabileşte cu această ocazie o dată în calendarul liturgic diecezan sau al congregaţiei religioase de care aparţinea, în care se va face memoria sa;

În cazul celor care au murit pentru credinţă, se recunoaşte automat calitatea de martir pe care aceştia au dobândit-o în urma sacrificiului. Episcopul Anton Durcovici se încadrează în această categorie, iar pentru a fi declarat "Fericit" nu a fost nevoie de o minune.

- dacă vine recunoscută şi a doua minune (sau prima în cazul martirilor), după acelaşi procedeu folosit la beatificare, fericitul este declarat "sfânt" într-o Liturghie publică solemnă de canonizare şi cultul său este extins în întreaga Biserică; se stabileşte, de asemenea, şi o dată în calendarul liturgic general în care se va face memoria acestui nou sfânt.

Datele importante ale procesului sunt deci:

- începutul procesului diecezan;

- acceptarea validităţii Cauzei din partea Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor;

- depunerea examinării Positio super vita et virtutibus la Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor;

- lectura Decretum super virtutibus;

- beatificarea (declararea Venerabilului ca "Fericit");

- canonizarea (declararea Fericitului ca "Sfânt").

Prelucrare de pr. Adrian Blăjuţă

Tamaş Ioan, Mic dicţionar creştin catolic, Iaşi, Editura Sapientia, 2001

www.vladimirghika.ro

(site-ul Postulaturii cauzei de beatificare şi canonizare a fericitului Vladimir Ghika)

instrucţia "Sanctorum Mater", a Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor